Întâia calificaţie, vizibilă încă de la o primă ochire si care va caracteriza apoi întreaga carte de debut a Elenei Sevaciuc Selena, Inimă de bolovan, inimă de ţigan (Editura KronArt, Brasov, 2012), în fond un mic roman confesiv (nu însă si o istorie de familie), e usurinţa narării, - arta prozei în definitiv, ca să parafrazăm aci pe esteticianul român cunoscut. Sunt povestite adică sistematic, în cartea Elenei Sevaciuc, întâmplări si stări interioare, viziuni, situaţii desprinse din amestecul mare al cotidianului, revelaţiile acestora fiind si ele descrise minuţios si cu apetiţia detaliului, deja cu voluptate. „Povestea
mea
începe la Brasov
prin 1988, eram la‚
vârsta celor sapte ani de acasă’. Aici m-am
născut si aici am trăit fericit alături
de
părinţi, bunici si puţine cunostinţe mai
apropiate”, cu aceste propoziţii în
maniera clasică a istorisirii debutează destăinuirile
autoarei, în poziţia însă
a unui Alexandru/ Alex, personajul narator
masculin. Si continuă, iată, în acelasi
stil sfătos potrivit unei prispe de depănat
amintiri în amurguri binecuvântate:
„Locuiam
cu bunicii în casa lor,
care se afla în zona istorică sa orasului. Zona
se numeste Schei. Eram prea
mic ca să înţeleg cuvântul ‚istoric’ atunci,
dar îmi plăcea la nebunie locul. Casele
erau foarte apropiate si aveau curţile
mici, fără prea multă grădină. Străzile
erau înguste si abia treceau două masini
una pe lângă alta. Pe unele străzi
chiar era un singur sens. Casa
noastră
se afla mai la marginea cartierului, cred
că asa se explică si faptul că aveam
o grădină destul de mare în comparaţie
cu celelalte. Bunicul mi-a explicat
că de fapt acolo era casa celor trei
fraţi ai bunicii. Unul locuia cu noi în
aceeasi curte, dar avea o casă mai mică
în spate. Nu prea mergeam la cel din
curte decât însoţit de bunica, atunci când
îi mai ducea ceva de mâncare, sau când
era plecat de acasă si bunica îi făcea
curăţenie. Era un om ursuz si tot timpul
îl vedeam legănându-se si
înjurând.
Stiu că bunica mea se plângea de
acest lucru spunând că s-a săturat să aibe
grijă de ‚un beţiv puturos’ „
Autoarea, se vede repede, consumă, ca să zic asa, prozastic, adică artistic cam tot ce-i iese în calea observaţiei – una ascuţită si deja cultivată -, neoperând în descripţie ierarhii, ci lăsându- se în voia unui real (cum s-ar spune) cu realităţile lui cu tot. Realul cel de toate zilele, s-ar mai putea zice, fericit si corupt deopotrivă, înseninat uneori dar si căzut sub neguri ori sub drame si vremuiri păcătoase. Ca în naraţiunea autentică, limbajul căutat, limbajul înalt sunt părăsite pentru limbajul
comun,
ceea ce conferă vigoare si directă,
aproape ca de „jurnal”, diaristică, configurând
evenimente si date
precise: „Cât de mult am asteptat – se
destăinuie protagonistul – această lună decembrie,
care aducea numai bucurie în
familia mea. Atât de mult mi-am dorit
peste ani să nu mai fi existat în calendar,
să fi avut anul numai unsprezece luni.
Pe la jumătatea lunii, discuţiile din
casă si de la scoală erau numai despre
lupte de stradă, oameni împuscaţi si
cu fiecare zi trecută, parcă fiecare
îsi
schimbase obiceiurile./.../Acasă, ai mei
stăteau numai la televizor si erau foarte
fericiţi că a căzut ‚dictatura’ si că a
fugit Ceausescu. În capul meu era o harabubură
totală, nimeni nu mă mai băga
în seamă, bunica nu mă mai certa.”
Etc.
Neprecizându-se sever între canoane, nesupunându-se, vreau să spun, unor reguli de roman canonic, această scriere seducătoare a Elenei Sevaciuc Selena nu urmează o anumită direcţie de dezvoltare a temei, libertatea desfăsurării epice fiind în acest caz neţărmurită – întâmplările sunt eteroclite ca si vremurile, „harababura” nu e doar în capul asediat al personajului, ea repetând de fapt caleidoscopul evenimentelor.
Din toate acestea, însă, se încearcă – si în bună măsură cartea Elenei Sevaciuc Selena si izbuteste – constituirea unei imagini obiective despre fiinţa umană în anumite situaţii-limită.
A.I.BRUMARU
P.S. Apreciez curajul autoarei de a folosi în titlu etnonimul ţigan, utilizat peste tot în lume, iar nu – orice ar zice „corectitudinea politică” românească, o invenţie a Stângii – ilegitimul rom, producător (intenţionat si, vai, interesat) de confuzii.
( Nr. 1 ianuarie 2013 Pag. 43)
Blog: Selena
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu