O biografie zguduitoare, o minunată poveste
În
1991, pe adresa editurii Humanitas sosea o scrisoare ce semnala
existenţa unui caiet manuscris în care autoarea, o ţărancă din Bucovina
trecută de la austrieci la ruşi şi rămasă, în cele din urmă, Ucrainei,
îşi povestea viaţa. Scrisoarea era semnată de unul dintre descendenţii
ei, medicul Gheorghe Nandriş, şi se deschidea cu o frază care ar fi
atras atenţia oricărui editor. Ea ar putea rămâne, totodată, drept cea
mai succintă şi mai cuprinzătoare caracterizare a destinului şi a
confesiunii acestei extraordinare femei, Aniţa Nandriş-Cudla: „Posed un
manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în
Arhipelagul Gulag. Acest
manuscris nu este «literatură de sertar» a unui intelectual, ci
aparţine unei ţărănci, abia ştiutoare de carte, dar cu un har ales al
povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, care fără a fi vinovată şi
fără a fi judecată a fost ridicată de KGB în miez de noapte, împreună cu
cei trei copii mici ai ei, separată de soţ şi deportată în străfundul
Siberiei, dincolo de Cercul Polar”. Editura a publicat manuscrisul în
acelaşi an şi cartea — Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia —
a făcut vâlvă, atrăgând entuziasmul multora, între care şi Monica
Lovinescu. Încă un ciob din mozaicul terorii staliniste ieşea la iveală,
unul care readucea în atenţie istoria zbuciumată a unei bucăţi din
pământul românesc şi biografia unei femeie care avusese nenorocul să se
nască acolo, în faţa tăvălugului infernal care a măturat estul Europei
în anii ’40 ai secolului trecut.
Doar
că autobiografia acestei ţărănci „abia ştiutoare de carte” nu-i o
mărturie ca oricare alta. Suntem deja obişnuiţi la noi şi aiurea cu
asemenea texte, de la Nicolae Steinhardt la Dimitrie Bejan şi la mulţi
alţii, puşi sub un gen literar făcut celebru în lume de Soljeniţân. Unii
din cei care şi-au publicat confesiunile au rămas pe nemeritat în
cvasi-anonimat tocmai din cauza saturării orizontului public cu poveşti
din Gulagul comunist. Toţi ar merita cunoscuţi, fie şi numai pentru că
au trecut prin timpuri şi locuri pe care noi nu ni le vom putea imagina
niciodată la adevărata lor dimensiune. Mărturia Aniţei Nandriş-Cudla
fascinează de la prima pagină, deschisă de o constatare pe cât de
simplă, pe-atât de adâncă, venind din înţelepciunea unei femei care a
gustat pâinea amară a unei vieţi risipite pe drumurile captivităţii:
„Prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama…” Ritmul
narativ te cucereşte apoi rapid, se impune pe nesimţite şi te încântă
printr-un ritm constant şi susţinut, prin tensiunea bine dozată în
dispunerea exactă a atâtor evenimente, prin precizia şi culoarea vie a
aglomerării detaliilor. Toate sunt semne ale unui proaspăt şi revelator
talent de povestitor, necorupt de artificii şi de tehnici sofisticate,
alcătuind un fel de muzică rafinată, de început de lume, ce curge fără
sincope de la un capăt la altul. La asta contribuie şi fermecătoarea
fonetică a graiului moldovenesc arhaic, îmbibat pe alocuri de lexeme
germane şi ruseşti, pe care autoarea l-a transpus cu naivitate în scris
şi pe care editura l-a reprodus întocmai, spre deliciul deplin al
lecturii. Transcriu aici doar un pasaj care se referă la atmosfera din
timpul luptelor ruso-austriece din 1914-1915, desfăşurate pe un front
ajuns foarte aproape de satele bucovinene. Plasticitatea unora dintre
detalii şi firescul succesiunii evenimentelor în poveste face ca
întâmplările relatate să se contureze cinematografic sub ochii noştri:
„Într-o zi eram cu tata şi cu mama prin grădină. Ei prăşiau şi eu
pliveam nişte rânduri de pepeni. S-a apropiet amiazăzi, am mers în casă,
am stat la masă. Tata zice, bine ar fi măcar o jumătate de cias de
odihnă, căci afară era o căldură mare, dar mama zice, lăsăm odihna,
mergem şi mai prăşim căci s-a încurcat buruianu. Şi am eşit din casă. Nu
am ajuns bine la locu unde prăşiam şi deodată se aude o împuşcătură din
canoană şi să aude o vâjâitură cum vine plumbul şi pică în faţa casei.
Trăsneşte a doilea oară şi explodiază, farmă fereştile, prin casă tăt
sticle, bucăţi de schije, plumbi înfipţi în pareţi. Cinci minute să mai
fi stat noi să ne fi odihnit, ne facia praf pe toţi. De aiestea cazuri
erau adesea cât era frontu aşa aproape”.
Mărturia
Aniţei Nandriş-Cudla dovedeşte, înainte de orice, absurditatea
maşinăriei istoriei, care, prin deciziile luate în întâlniri secrete de
către agenţii diabolici ai împărţirii intereselor, prinde în roţile ei
ucigătoare indivizi care n-au nimic în comun cu politicile teritoriale,
cu zonele de interes ori cu pacturile de neagresiune. Autoarea îşi
începe povestea din perioada Primului Război Mondial, când satul ei,
Mahala, aflat în proximitatea Cernăuţiului, trece, alternativ, de la
austrieci la ruşi, de la ruşi la austrieci, şi în sfârşit, se lipeşte de
patria căreia i-a aparţinut de veacuri. Urmează o perioadă de calm,
care favorizează traiul liniştit, după ritmurile rurale de milenii:
întemeierea unei familii, ridicarea unei gospodării, creşterea copiilor,
munca agricolă, bucuriile şi greutăţile existenţei cotidiene. Se
desprinde din povestire imaginea unei Bucovine mitice, cu oameni demni
şi harnici, capabili să plângă la moartea părinţilor, să exalte la horă
şi să se roage, într-un cuvânt, să trăiască vertical, la fel ca şi
strămoşii lor din vremea lui Ştefan cel Mare, a cărui icoană o venerează
în biserica satului cu mult înainte ca voievodul să fie sanctificat. În
iunie 1940, conform tratatului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei şi
ţinutul Herţei trece de sub administraţia românească (sub care revenise
în 1918, după un veac şi mai bine de stăpânire habsburgică) sub cea
rusească. Începe o perioadă cumplită pentru populaţia românească de
acolo. Cei care nu au apucat să treacă graniţa la conaţionalii de
dincolo de Prut sunt ridicaţi noaptea din case, îmbarcaţi în trenuri şi
trimişi în Siberia. La fel se întâmplă şi cu Aniţa. E ridicată în
noaptea de 13 iunie 1941 de lângă mama ei bolnavă, despărţită de soţ şi,
cu trei copii mici alături, înghesuită într-un vagon de vite ticsit cu
alţi deportaţi, e trimisă în nordul îngheţat, la muncă silnică. E
„punctul zero al tragediei acestei familii”, cum îl numeşte în Prefaţă
doctorul Gh. Nandriş. Mai apucă să arunce din tren un mesaj scris pe o
batistă, în care o lasă pe mama sa în grija vecinilor. 18 ani va petrece
femeia în cumplitul exil siberian, cu perioade de foamete, boală şi
epuizare, cu momente de disperare şi de speranţă, încercând să-şi
crească cei trei copii în spiritul curajului şi al moralei pe care le
deprinsese de la părinţii ei şi în care ea însăşi a strălucit ca
exemplu. Credinţa în Dumnezeu, tăria de a înfrunta greutăţile
inimaginabile ale condiţiei de deportat în nordul extrem şi speranţa
într-o viitoare revenire acasă fac ca cei trei să treacă cu fruntea sus
prin bucata de istorie ce le-a fost hărăzită. Se vor întoarce acasă
definitiv în 1959, după ce mai vizitaseră puţin anterior satul natal, în
scurte permisii, după ce îşi regăsiseră rudele prin scrisori şi după ce
făcuseră multe eforturi ca să fie reabilitaţi de către noile
autorităţi, gata, de altfel, să condamne crimele staliniste şi să
instaureze un comunism mai uman. Vor mai trece încă doi ani până ce vor
îşi vor recăpăta casa, locuită acum de altă familie. Pe 13 iunie 1961,
exact la 20 de ani de la plecare, cei trei vor intra, în sfârşit, în
casa pe care Aniţa o ridicase în tinereţe, împreună cu soţul ei.
Miezul
mărturiei autoarei o constituie viaţa de lagăr, descrisă oarecum
detaşat, dar viu, fără intenţia de a-i îngroşa tuşele pentru a obţine
vreo eventuală compătimire. Multe din pagini sunt memorabile (remarc, de
pildă, descrierea obiceiurilor băştinaşilor siberieni, bună de pus în
orice tratat de antropologie). Au trăit în barăci rudimentare, la comun
cu alţi deportaţi şi au muncit din greu în mediul ostil de dincolo de
Cercul Polar. Băieţii s-au maturizat brusc, tăind lemne, vânând în taiga
sau pescuind câte un sezon întreg pe marea îngheţată. Mama a încercat
şi ea să le facă viaţa mai uşoară îngrijindu-i şi muncind, la rândul ei,
pentru a câştiga dreptul să cumpere pâinea neagră, raţionalizată. Au
suferit de foame şi de frig, au stat pe întuneric, au deprins mersul cu
sania trasă de câini, au stat în corturile eschimoşilor, au mâncat
fructe de pădure („iagăde”) ca să nu facă scorbut, au purtat haine
împletite din saci, din blană de ren sau din păr de câine. În ciuda
tuturor aceste lucruri teribile, nicăieri Aniţa Nandriş-Cudla nu se
lamentează patetic, nicăieri nu-i condamnă pe cei care au condamnat-o,
la rândul lor, pe nedrept. Nici măcar cuvântul „comunism” nu apare, după
cum a remarcat şi Monica Lovinescu. Întâlnim în povestirea ei doar
seninătate şi împăcare cu soarta, nu urmând un fatalism facil, ci
dimpotrivă, respectând ideea creştină a mântuirii prin suferinţă. Gândul
la datoria de a-şi salva copiii şi de a supravieţui cu orice preţ
pentru a-i putea aduce înapoi, la o viaţă normală, dorinţa de a-şi
revedea familia şi de-a se reintegra în ea, pe pământul natal au fost
bornele care au întărit rezistenţa supraomenească a acestei femei. Şi
visul ei s-a împlinit, dovedind vigoarea morală şi spirituală a neamului
căruia i-a aparţinut cu cinste.
Cartea
conţine şi câteva anexe: fotografii de familie, facsimiluri după
scrisorile trimise din lagăr şi după pagini din manuscris, textul lui
Ştefan J. Fay, al Monicăi Lovinescu şi al lui Gh. Nandriş despre
mărturisirea Aniţei (ultimul o completează cu informaţii utile), un
tabel nominal cu deportaţii din Mahala, câteva repere istorice şi
demografice ale Bucovinei.
Reeditarea Amintirilor
Aniţei Nandriş-Cudla (Humanitas, 2006) reîmprospătează memoria
victimelor Gulagului sovietic, decupând figura exemplară a unei femei
bucovinence care s-a luptat până la capăt ca să nu-i cadă victimă. E o
biografie zguduitoare, dar o minunată poveste.
Adrian ROMILA
20 de ani în Siberia - Amintiri din viaţă
„...
20 de ani în Siberia -o aşez printre cele mai fantastice cărţi care
s-au scris în ţara noastră. În faţa ei multe cărţi, mulţi scriitori şi
mulţi eroi literari pălesc.
După primul şoc şi cea dintâi nedumerire a
cititorului, chiar şi a unui erudit academician, poate după un număr de
ani în care uimirea se va fi aşezat, deodată cineva va pricepe şi va
ridica această carte - a Aniţei cu trei clase primare şi suflet cât o
istorie naţională, de o autenticitate «stilistică» genială - şi le va
aşeza, fiinţa şi cartea, la umărul marilor noştri mărturisitori ai
sufletului românesc.“ (Ştefan J. FAY)
„Cartea e o revelaţie şi s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor
la soarta deportaţilor români în Gulagul sovietic povestirea Aniţei
Nandriş-Cudla aduce o mărturie esenţială, dar şi pentru reconstituirea
staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care
metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci,
s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Aniţa
Nandriş-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se
impune din nou.
După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.
Cartea
aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie
aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din
cele mai cumplite destine.“ (Monica LOVINESCU)
Regina
Maria a României s-a născut la Eastwell Park în Kent, și a fost inițial
Principesă de Edinburg. A fost fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg și
Gotha, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria; mama sa a fost Marea
Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a Țarului Alexandru al II-lea al
Rusiei. În consecință, Prințesa Maria este nepoata Regelui Edward al
VII-lea și verișoara primară a Țarului Nicolae al II-lea și a Regelui
George al V-lea. Regina Maria a fost supranumită de popor „Mama
răniților” și „Regina-soldat”, pentru atitudinea ei bravă din timpul
Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a lucrat
direct pe front în spitale de campanie și a coordonat activitatea unei
fundații de caritate.
