„Pelerinaj printre morminte”
Era o zi frumoasă de toamnă.
Copacii începuseră să-şi schimbe culoarea. Se creează un peisaj deosebit cu
atâtea nuanţe pastelate.
Într-un astfel de decor, eu, Alexandru, Alex cum îmi spun toţi, am
ajuns după ani de zile fără să vreau aici. În loc să mă bucur de aceste
lucruri, stau pe o bancă, dar nu într-un parc cum ar fi normal, ci într-un
cimitir.
Stau îngândurat cu mintea dus
departe spre anii petrecuţi printre străini. Mă gândeam la toţi pe care i-am
pierdut pe parcursul anilor, unii care m-au ajutat, alţii care mi-au făcut mult
rău lăsând răni adânci în suflet meu. Aşa a vrut soarta. Acest destin pe care
noi îl invocăm ca un fel de scuză, a fost însă ajutat şi de noi, care am forţat
un pic mai mult nota. Dorinţa de a avea ceva mai bun într-un termen cât mai
scurt şi într-un mod cât mai uşor. O înţelepciune din bătrâni spune „toate la timpul
lor”, dar noi oamenii, ne forţăm norocul. În aceste cazuri cel mai mult au de
suferit copiii, care nu pot decide nimic la vârsta lor şi atunci soarta lor este
făcută de cei mari. Evoluţia familiei mele a depins în mare parte de lăcomia
unui om, dacă şi acesta se mai poate numi om. Scopul lui, de a face bani, călcând chiar
şi pe cadavre şi l-a îndeplinit în mare parte. Atuurile cu care acest demon
ne-a creat atâta suferinţă şi durere au fost „încrederea şi naivitatea”
noastră şi „excrocheria şi
şantajul” din partea lui. Acum nimic nu mai contează. Durerile pricinuite şi-au
lasat urme adânci pe faţa şi în sufletul meu. Mă maturizasem fizic, dar şi
psihic mult prea devreme.
Stau nemişcat pe bancă şi mă
gândesc la mama. Când eram copil o asemuiam cu zâna din poveştile pe care mi le
spunea. Era înaltă, suplă, cu părul blond şi ondulat. Avea o privire caldă şi
blajină. De la ea am moştenit aspectul fizic şi bunătatea. În amintirile mele,
ea rămăsese ca o fiinţă veselă, chiar dacă nu avea motive de bucurie mereu. Am
rămas singur prea devreme şi nu am avut timp să învăţ câte ceva dintre
trucurile vieţii. Tot ce ştiu acum, am învăţat din propriile experienţe, deloc
plăcute suportate printre străini.
„Am
venit pentru prima dată în pelerinaj prin cimitir la rudele mele”. Stăteam cu ochii
lipiţi de crucea din faţa mea, pe care scria „Aici odihneşte S. Mirel
decedat la data...1992”. Ochii mi se umplu de lacrimi. De mult nu am mai plâns.
Nu mai puteam, dar sufletul plângea fără voia mea.
Plângeam şi mă gândeam văzând frunzele copacilor care pluteau prin aer.
Aşa am fost purtat şi eu prin hăţişurile vieţii printre străini departe de cei
dragi. Locul în care era înmormântat tata nu arată bine, mormintele erau
neîgrijite, sărăcăcioase, crucile erau din lemn şi multe s-au înclinat. Copacii
îşi scuturau frunzele, care se aşterneau ca o pătură peste morminte. Păreau că
nişte străjeri puşi acolo să-i păzească pe cei care se odihneau, indiferent că
fuseseră odată buni sau răi, frumoşi sau urâţi, bogaţi sau săraci, acum cu
toţii erau egali în faţa lui Dumnezeu. Stăteau unii lângă alţii, liniştiţi,
fără să mai facă bine sau rău vreodată cuiva.
…………………………………………..
*
Mă ridic cu greu şi plec pe aleea dintre morminte. Îndreptându-mă spre
zona mai „bună” a cimitirului. Mormântul bunicului ca şi mormântul tatălui meu
mi-au fost arătate de către un bărbat, care se ocupa cu paza cimitirului şi care
avea o evidenţă a fiecăruia dintre lăcaşurile veşnice. Le-a găsit cu greu şi
el, deoarece nimeni până acum nu se interesase de ele. Mi-a spus că sunt
singura persona care a venit la cele două morminte. Încerc să-i explic motivul.
Mi-am dat seama că nu-l interesează povestea mea. A dat din mână a plictiseală,
plecând spre camera de unde a venit. Nu l-am condamnat, probabil atât de multe
a auzit şi văzut de când este aici, că nimic nu-l mai poate impresiona. La
căpătâiul bunicului găsesc o altă cruce de lemn care stătea să cadă şi un loc
năpădit de buruiană, neîngrijit, la fel ca al tatei. Pe cruce se vedeau numai
frânturi din datele inscripţionate. Dacă nu vedeam înscrisurile din registrul
cimitirului, nu-l puteam descoperi singur.
Eram foarte afectat. Nu mai aveam nici lacrimi să plâng. Nu aşa speram
să-mi găsesc familia după atâţia ani petrecuţi printre străini.
În timp ce prin minte îmi apăreau tot felul de tablouri ale vieţii, de
mine s-a apropiat un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu mama. Suferinţa i se putea
citi pe faţă. Mi s-a părut o figură pe care am mai văzut-o cândva. Am stat şi
m-am gândit, dar nu am făcut legătura cu nicio persoană cunoscută în trecut. Ce
puteai vedea pe chipurile oamenilor în acest loc, că doar veneau aici împinşi
de durere şi remuşcări. Venea la cei dragi pe care îi pierduseră sau la cei de
la care îşi cearau iertare la fel ca şi mine. Era un bărbat distins după
înfăţişare şi vestimentaţia purtată.
S-a scuzat că mă deranjează, dar
eram singurul din cimitir şi avea nevoie de un chibrit să aprindă câteva
lumânări. A avut un chibrit, dar cu câteva beţe. A luat chibritul spunându-mi
la plecare:
- Cred că unul dintre ai mei se joacă cu mine şi suflă în lumânare.
În prima fază nu am înţeles tâlcul spuselor lui. Sigur a luat-o rău, mă
gândeam eu, dar a continuat:
- Sau ai mei nu vor să mă lase să plec, de aceea suflau mereu în
lumânare, ca să mai rămân cu ei. Umorul lui rece chiar m-a înspăimântat..
I-am dat chibritul rugându-l să-l păstreze. Mi-a mulţumit în timp ce se
îndrepta spre „ai
lui”. M-am uitat după el mai mult din curiozitate să văd de unde venise.
Mormântul familiei lui chiar era mai mare, în mod sigur era destinat mai multor
persoane. Avea trei cruci de marmură, două albe care mărgineau de-o parte şi de
alta şi una mai mare neagră. Pe morminte
se vedeau tufele de flori, care erau diferite pentru fiecare. Simţeam că nu mai
rezist. M-am uitat să văd dacă a aprins lumânarea.
Cred că reuşise pentru că plecase încet
pe alee, dar se îndrepta în direcţie opusă. Probabil mai era o altă ieşire. Nu
era singur, în spatele lui mergea un câine. Distanţa era cam mare, dar se vedea
că e bătrân, după felul greoi în care se ţinea după stăpân.
În mintea mea se derula unul dintre episoadele tragice care mi se
întâmplase în „trecutul
meu negru” şi pe care probabil nu o să le uit niciodată.
Timpul scurt petrecut printre morminte şi întâlnirea cu bărbatul şi
câinele lui mi-au răscolit trecutul de care voiam să mă despart.
M-am ridicat să plec, atingând din greşeală bastonul în care mă
sprijineam. Mă aplec cu greu să-l iau şi fără să-mi dau seama ajung în poziţia
în care se roagă oamenii în biserică. Stau puţin şi mă gândesc şi îmi dau seama
că Dumnezeu m-a ingenuncheat în faţa celor care nu mai erau. Îmi iau bastonul şi mă ridic cu greu, sprijinindu-mă
în el.
Spatele mă durea îngrozitor. Constat că mă deplasez chiar mai greu
decât bărbatul cu care discutasem. Plec agale pe alee, iar paşii mă îndreaptă
spre ieşirea unde se îndreptase şi cunoştinţa mea. După ce am urcat panta lină
din faţa mea, l-am văzut din nou. Se apropia de poarta cimitirului, iar în
momentul când a ieşit, imediat l-au înconjurat mai mulţi copii. S-a oprit şi
din punga pe care o avea în mână a început să dea la fiecare câte un pacheţel.
Eram atât de impresionat de gestul lui!
S-a urcat într-o maşină, dar nu înainte de a-l ajuta pe câine să urce.
Când am ajuns la poartă mi s-a întâmplat şi mie acelaşi lucru. Nu aveam de
mâncare pentru copii şi le-am dat la fiecare nişte bani. Erau mai fericiţi când
au văzut că le dau bani. Majoritatea erau copii mici de ţigani.
Singura perioadă frumoasă din
viaţa mea.
Povestea mea începe la Braşov prin 1988. Eram la „vârsta celor şapte
ani de acasă”. Aici m-am născut şi aici am trăit fericit alături de părinţi,
bunici şi puţine cunoştinţe mai apropiate. Spun aceste lucruri deoarece
perioada frumoasă a fost destul de scurtă, până pe la vârsta de nouă ani.
Locuiam împreună cu bunicii în casa lor, care se afla în zona istorică a
oraşului. Zona se numeşte Şchei. Eram prea mic să înţeleg cuvântul „istoric” atunci,
dar îmi plăcea la nebunie locul. Casele erau foarte apropiate şi aveau curţile
mici, fără prea multă grădină. Străzile erau înguste şi abia treceau două
maşini una pe lângă alta. Pe unele străzi chiar era un singur sens. Casa
noastră se afla mai spre marginea cartierului, cred că aşa se explică şi faptul
că aveam o grădină destul de mare în comparaţie cu celelalte. Bunicul mi-a
explicat că, de fapt, acolo era casa celor trei fraţi ai bunicii. Unul dintre
ei locuia cu noi în aceeaşi curte, dar avea o casă mai mică în spate. Nu prea
mergeam la el decât însoţit de bunica atunci când îi mai ducea câte ceva de
mâncare sau când era plecat de acasă şi bunica îi făcea curăţenie. Era un om
ursuz şi tot timpul îl vedeam legănându-se şi înjurând. Ştiu că bunica mereu se
plângea de acest lucru spunând că s-a săturat să aibă grijă „de un beţiv
puturos”.
Celălalt frate al bunicii murise înainte ca eu să mă nasc. Despre el
spunea bunica supărătă că „Dumnezeu l-a luat
pe cel bun şi harnic şi i l-a lăsat pe cap pe cel „beţiv şi puturos”. Dar
speriată se lovea apoi cu mâna peste gura spunând „Iartă-mă, Doamne, că-mi fac
păcate!”. Bunicul Relu era cel care mă răsfăţa cel mai mult. Eram singurul
nepot şi nu-mi refuza nimic niciodată. Era un bărbat voinic, cu părul cărunt şi
puţin ondulat. Tot timpul mama mă dojenea spunându-mi să mănânc tot ce-mi dă,
dacă vreau să arăt ca bunicul, un bărbat adevărat. Numele de Alexandru mi l-a
dat tot el în amintirea tatălui său despre care îmi povestea cât suferise în
război. De aici i s-a tras şi moartea.
Toţi îmi spuneau Alex............
-----------------------------------
Ne-am întors în Braşov, unde am găsit o mulţime de maşini parcate în
faţa casei, care mai de care mai luxoase. Mai erau câteva parcate chiar în
curte. Bunica a fost cea care ne-a întâmpinat la poartă, de unde ne-a dus la
casa din spate, unde stătea unchiul. Bunicul era încruntat şi parcă stătea pe
jar urmând să explodeze. Nu îl mai văzusem niciodată atât de supărat. În schimb
bunica, fericită, îi explică mamei că a închiriat casa mare în care locuiam cu
toţii, pentru două zile unei fundaţii creştine. La insistenţele mamei să-i
spună cu ce se ocupă, de unde până unde au venit la noi, bunica tot încerca să
amâne răspunsul. Până la urmă nu a avut ce face şi i-a spus numele sectei,
pentru că asta erau şi nu o fundaţie cum se recomandaseră ei. Mama a luat foc
când a auzit despre ce era vorba. Îi explică bunicii, că sunt persoane
periculoase, care nu sunt văzute cu ochi buni de multă lume. Te acostează pe
stradă şi sunt atât de insistenţi că vin la uşile caselor, să te convertească
la religia lor. În spatele acestei aşa zise fundaţii se ascund afaceri
necinstite, dar ce-i mai grav e faptul că sunt ilegali, de aceea fac întruniri
pe la casele oamenilor, nefiind recunoscuţi de celelalte religii. Mama îi
reproşează bunicii:
- Pentru câteva sute de dolari primiţi de la ei putem intra pe mâna
poliţiei şi atunci mai dăm şi ceva în plus la amendă. Poţi intra la puşcărie că
i-ai primit în casă deoarece înseamnă că eşti de acord cu ce fac ei şi consimţi
desfăşurarea activităţii lor ilegală. Ai să vezi că nu mai scapi de ei, vor
veni în fiecare an. Poate eşti interesată să intri la ei, atunci să te duci la
bătrâneţe pe stadion, unde îi duce pe toţi fraierii să-i boteze în văzul lumii.
Bunica s-a speriat de cele spuse de mama. Stătea şi se uita la ea cum îi aducea
atâtea dovezi împotriva celor pe care ea îi credea oamenii lui Dumnezeu.................
-----------------------
Bunica le-a propus să împrumute de la George, care i-a spus că oricând
are nevoie să-i ceară. Bunicul şi mama nu au vrut să audă, în schimb tata a
fost de acord spunând că o să caute să lucreze undeva pe timpul vacanţei de
vară, iar în timpul anului, după orele de la şcoală. Mama a fost de acord, dar
cu o condiţie. Dacă va obţine un post cu Trupa de Balet a Ansamblului din Cluj
sau Bucureşti unde urma să dea un concurs să poată merge şi ea în spectacole
sau turnee.
Nimeni nu a comentat nimic la
această propunere a mamei. Parcă îşi înghiţise limba toţi. Bunicii urmau să
aibă grijă de mine, iar ei să facă bani. Ei erau optimişti. Au vorbit cu dl
George care, a doua zi a venit la Braşov. Au primit banii de la acesta şi a
semnat un angajament între el şi bunica când să-i dea înapoi şi fără dobândă,
spunea el. Bunica voia să meargă la notar, demonstrând cât de corectă este, dar
a fost refuzată, spunând că nu se cade pentru atâta, ca doar şi ea l-a ajutat
cu închirierea casei. Stabilise tot atunci să o mai închirieze pentru o altă
perioadă de două zile din vară. Toţi au fost de acord. Timpul a trecut şi a
venit primăvara.
Materialele erau deja cumpărate, iar tata a găsit constructorii şi au
început. Mama obţinuse după cum spusese un post la Bucureşti. Pentru toţi era
bine deoarece urma să locuiască în aceeaşi casă cu dl George şi viitoarea lui
soţie. Astfel mai economisea ceva bani, că nu plătea chirie.
Tata lucra cot la cot cu ceilalţi meseriaşi ca să termine cât mai
repede construcţia şi să poată amenaja şi interiorul. Mama se mutase la
Bucureşti unde se simţea foarte bine deoarece reuşise să facă ceea ce îşi
dorise dintotdeauna. Deja luase două salarii pe care le aducea acasă. Urma să
plece în turnee şi spera că poate vor fi şi în afara ţării. Nimeni nu-i mai
reproşa nimic, cum de fapt nu s-au opus nici când a propus să nu mai meargă la
şcoală ca profesoara, ci să rămână în ansamblul. A reuşit din nou să-i
convingă. În toamna casa era gata. Nu era aşa mare că a bunicilor, dar era
numai a noastră. Ne-am mutat în ea imediat. La inaugurare a venit şi dl George
cu Gina, viitoarea soţie. Toate mergeau bine. Considerau că ne pusese Dumnezeu
mâna în cap, aducându-ne în casă un prieten atât de bun ca George, fără de care
nu făceam nimic. Dar tot la cuvântul cheie „economie” se ajungea,
deoarece suma de bani pe care o luase cu împrumut crescuse mai mult decât îşi
propusese, iar acum se făceau calcule de unde dăm înapoi. Tata, într-adevăr
găsise ceva de lucru în construcţii şi mergea după program, dar era obosit şi
asta se putea vedea pe faţa lui. Mama a avut noroc şi a plecat în două turnee
internaţionale cu ansamblul. Era mult mai convenabil decât în ţară, deoarece
primea bani mai mulţi.
Dacă mergea tot aşa spuneau că
într-un an termina cu datoria. În perioada cât mama era plecată, eu petreceam
tot mai mult timp cu Violeta. Tata lucra toată ziua. Noi ne făceam temele
împreună cu mama ei sau la mine, unde eram ajutaţi de bunica.
Duminicile când tatăl Narcizei nu ajungea acasă din curse veneau la noi
ori mergeam noi la ele. Aşa a trecut un an şi iarăşi ne-am adunat cu toţii acasă
să petrecem sărbătorile de iarnă. Mama a venit de la Bucureşti cu cadouri din
partea ei şi din partea lui George. Nimeni nu mai obiecta nimic la adresa lui.
Era considerat binefăcătorul nostru.
În noaptea de Revelion au venit
din nou la noi vecinii noştri, care nici ei nu aveau pe altcineva. Mama era
foarte agitată. A spus că trebuie să ne anunţe ceva. Toţi aşteptăm să vedem ce
urma să ne spună.
- Dacă voi sunteţi de acord, pot pleca pentru un contract în Franţa
prin intermediul firmei unde lucrează Gina. Voi câştiga destui bani ca să
plătim împrumutul şi ne mai rămâne şi nouă ceva.
Nimeni nu a zis nimic, era o linişte profundă. Tata a ridicat capul
şi-a întâlnit privirile cu Narciza, nu cu mama cum ar fi fost normal……..
-----------------------------------
Sunt mai bogat cu „o soră”
Eram clasa a III-a. Nu mă mai întâlnisem cu Violeta de mult timp. Acum
veneam singuri de la şcoală. Mergeam pe jos, pentru că nu mai aveam bani
niciunul pentru autobuz. Pe drumul de întoarcere de la şcoală aveam să aud o veste
care m-a bulversat total. Mama ei rămăsese singură deoarece soţul ajunsese la
puşcărie. Motivul era faptul că mama ei a rămas însărcinată şi urma să nască.
Când a calculat câte luni, are şi-a dat seama că nu era el tatăl copilului. În
acea perioadă lipsise pentru două luni cât a fost în cursă. Acest lucru s-a
întâmplat când avea vreo cinci luni şi ce a urmat e greu de închipuit.
A bătut-o ca un sălbatic să
spună cine este tatăl copilului. Aceasta a rezistat şi a ajuns la spital în
stare de inconştienţă. Dacă nu sunau vecinii la poliţie era posibil să o
omoare. O perioadă am tăcut amândoi şi probabil ne gândeam la acelaşi lucru, la
tatăl copilului. Nu i-am spus nimic tatălui meu, că şi aşa avea atâtea pe cap,
asta îi mai lipsea! Tata a început serviciul şi, în plus, lucra peste program
cu fosta echipă care puneau parchet, gresie sau alte lucrări în construcţii. Nu
aveam nicio veste de la mama. În luna octombrie Violeta a lipsit mai mult de o
săptămână de la şcoală. Nu ştiam nimic de ea, dar nici nu aveam curajul să o
caut, să nu mă întâlnesc cu mama ei. Nu a fost necesar pentru că într-o seară
ne-am trezit cu ele la uşă. Narciza, stătea în uşa cu un copil mic în braţe,
iar Violeta era în spatele ei ca şi cum se ascundea.
- Ţi-am adus fata să o vezi!
acestea au fost cuvintele ei.
Tata nu înţelegea ce vrea să-i spună. Nu se văzuse cu ea de foarte mult
timp.
- Cred că nu greşesc spunându-ţi
că în calitate de tată eşti obligat să-mi dai o sumă de bani lunar. Mihai,
fostul meu soţ, este la puşcărie, că acolo e locul bătăuşilor. O să divorţez în
curând de el şi o să rămân fără niciun sprijin.
Tata nu putea scoate un cuvânt.
Probabil se gândea cum de vin toate necazurile din nou, tocmai când credea că
se mai liniştiseră puţin lucrurile. Narciza a plecat, dar nu înainte de a-i
spune că îl aşteaptă la o discuţie în doi, altfel se adresează justiţiei. Nu
ştiu când au discutat şi ce anume, dar nu a mai venit pe la noi în perioada
următoare. La şcoala nu mai vorbeam prea mult cu Violeta despre acest subiect.
Situaţia mea şcolară nu mai era cea dinainte, iar învăţătoarea îmi spunea mereu
să vină părinţii la şcoală. Care părinţi? Mai aveam unul care lucra până seara
târziu şi pe care chiar eu îl vedeam rar. A venit luna decembrie, luna care
pentru noi nu mai avea nicio semnificaţie. Spre surprinderea mea, Crăciunul şi
Anul Nou le-am sărbătorit cu Narciza, Violeta şi Mirela. Le adusese tata că
oricum eram singuri. Era încântat de Mirela care era foarte cuminte şi
totodată mulţumit de numele pe care îl
pusese. După sărbători, fiecare şi-a văzut de problemele lor. Când s-a încălzit
puţin vremea, ne-am trezit în curte cu nişte muncitori, care au început să facă
un gard înalt pe lângă casa noastră şi până la stradă. Ne-a lăsat numai o alee
mică pe care puteam ajunge la stradă.
-
Alex, e mai bine aşa! îmi spune tata. Abia nu ne mai
supăram când vedem casa bunicilor, nu ne amintim cum trăiam atunci şi cum o
ducem azi.
- Dar poate să ne dea afară de aici? îl
întreb eu.
- Dacă puteau să o facă,
o făceau până acum……
---------------------------------
M-am apropiat de tata care parcă dormea. Am început să-l strig şi să-l
scutur cât puteam eu de tare. Când a venit salvarea, m-au găsit jos lângă pat.
Mă legănam şi mă loveam cu fruntea de perete. Aveam sânge pe faţă, dar nu
simţeam nimic. Am auzit când vorbeau între ei şi spuneau că nu murise de mult
timp, că este încă cald. Am leşinat.
CAPITOLUL II
Am ajuns personajul principal din „Singur pe lume”
M-am trezit într-o cameră de
spital unde erau mai mulţi copii de vârsta mea. Se uitau la mine, deoarece eram
ultimul venit şi fiecare mă întreba câte ceva. Mă uitam la ei şi nu ştiam ce se
întâmplă. De mine s-a apropiat o femeie în halat alb. M-a luat şi m-a dus
într-o altă cameră unde nu erau paturi, doar o masă la care stătea un bărbat şi
scria ceva. Când am intrat, s-a ridicat şi m-a luat după umeri mângâindu-mă
uşor pe cap. M-a întrebat cum mă simt. Mă uitam la el şi nu spuneam nimic. A
continuat tot el.
- Alexandru, aşa am văzut că te cheamă, tu ştii de ce eşti aici?
- Nu! îi răspund eu, şi mă cheamă Alex nu Alexandru.
- Bine Alex. O să mai rămâi câteva zile în spital apoi va veni cineva
să te ia.
- Cine vine, tata? întreb eu ştiind că numai pe el îl aveam.
- Nu copile! îmi spune el după ce face o pauză. Trebuie să-ţi spun
ceva. Văd că eşti un băiat mare şi înţelept. Tatăl tău nu mai este, de aceea tu
eşti aici, pentru că ai suferit un şoc. În momentul acela parcă mi-am adus
aminte de incidental de acasă. Mă uitam la doctor şi nu-mi aduceam aminte să
mai am pe cineva care să mă ia acasă. Am fost dus înapoi. Copiii s-au adunat în
jurul meu vorbind toţi cu mine. Nu înţelegeam ce-mi spuneau, nu puteam să le
vorbesc. Ce puteam să le spun? Că nu mai am pe nimeni. Cât am stat în spital
îmi tot făceau injecţii şi îmi dădeau pastile pe care nu puteam să le înghit.
Când le vedeam îmi aduceam aminte de tata, care luase pastile şi murise. Cum
putea cineva să mă convingă să le iau, spunându-mi că-mi fac bine.
După câteva zile, una dintre asistente mi-a spus că plec acasă. Când am
ajuns în faţa casei am simţit cum ceva mă înţeapă în piept. Nu aveam curajul să
intru. Pe cine mai găseam eu acolo, cine mă mai aştepta? Nimeni. Am intrat şi
m-am aşezat pe pat. Am stat câteva minute, până când asistenta mi-a spus că nu
mai poate rămâne.
- Dar unde plecăm ? Eu vreau să rămân acasă!
- Nu se poate, pentru că eşti minor şi nu mai ai pe nimeni care să se
ocupe de tine.Vei merge la orfelinatul de copii, unde vei învăţa în continuare,
vei sta împreună cu copii de vârsta ta şi când vei împlini vârsta majoratului
vei veni acasă.
- Nu merg! Nu plec de acasă pentru că vine mama şi stau cu ea!.............
------------------
Tot uitându-mă într-o seară la fotografie, mi-am adus aminte de
scrisoarea care mi-a dat-o asistenta când veneam cu salvarea la orfelinat. Am
căutat-o printre puţinele lucruri pe care le aveam şi am găsit-o într-un
buzunar. Cum de uitasem de ea? Am ascuns-o să nu mă vadă ceilalţi şi m-am urcat
în pat să o citesc. Îmi tremurau mâinile de emoţie. Era ultimul lucru pe care
îl atinsese tata. O deschid. Nu era scris mult, dar era foarte îngrijită.
Dragul meu Alex,
Sper din tot sufletul să mă ierţi pentru ceea ce am făcut. Cred că eram
mai mult o povară pentru tine. Tot timpul erai mai mult singur. În afară de
banii care îi aduceam pentru mâncare, nu
mai eram bun de nimic. O dată nu te-am întrebat dacă ţi-ai făcut temele! Ce fel
de părinte sunt? Cu atât mai mult că sunt şi cadru didactic. De când a plecat
maică-ta, tot departe de mine te-am ţinut. Am ajuns la fel ca unchiul tău, dar
mai de condamnat decât el. Nu am fost alături nici de bunici când au avut
nevoie de mine, lăsându-i singuri în faţa ticălosului. După ce că am făcut atât
rău familiei mele, care avea nevoie de o mână puternică în casă, am făcut rău
şi celeilalte familii, destrămând-o şi aducând pe lume un suflet care să sufere
şi el. Te rog să mă-nţelegi. Aveam prea multe pe umerii mei. Sunt un laş, iar acum prin ceea ce fac, fug din nou de responsabilitate
aşa cum spuneau tot timpul bunicii tăi. Când te vei întâlni cu mama ta, ca
sigur se va întâmpla acest lucru, arată-i biletul şi spune-i să mă ierte. Poate
mă va înţelege şi mă va ierta. Te rog să cauţi când ai timp în locul în care
îţi ascundeam jucăriile sau dulciurile, să nu le vadă bunicii. Am lăsat ceva
acolo pentru tine. Când o să ai probleme să suni la telefonul pe care ţi l-am
scris pe spatele fotografiei, unde suntem toţi trei, care este pe masa din
camera mea. Este telefonul singurei rude pe care o avem– este fratele bunicului
care locuieşte la Bucureşti. Îl cheamă Emil. Acum te las, spunându-ţi că te-am
iubit nespus de mult şi pe tine, dar şi pe mama ta. Rugaţi-vă să fiu iertat
pentru păcatele mele. Eu nu mai am nici timp, nici putere să o fac.
Dumnezeu mă ajută. Mi-a găsit
un protector!
Am ajuns la orfelinat. Am intrat într-o cameră mare cu paturi
suprapuse. Eu urma să stau în patul de jos. Sus stăteau cei mai vechi şi cei
mai mari ca vârstă. Nu era nimeni în cameră. Pe un perete erau nişte dulapuri
mari unde fiecare trebuia să îşi pună hainele şi lucrurile personale. Am rămas
singur să-mi aşez lucrurile. După o vreme, au început să intre ceilalţi copii.
Toţi veneau la mine să mă cunoască. Le spuneam cum mă cheamă şi ei, la rândul
lor, se prezentau. Nu am reuşit să le reţin numele fiind prea mulţi. În patul
de deasupra mea stătea un băiat corpolent, brunet şi cu o cicatrice pe faţă. Îl
chema Marius……….
A trecut mai bine de un an. În toamnă intram în clasa a IV-a. În
perioada vacanţei, am avut mult de lucru: la grădina de zarzavaturi, la
coteţele păsărilor şi la porci, unde făceam curăţenie. Cei mai mari curăţau
pomii fructiferi, vopseau cu var gardurile de ciment prin interiorul curţii
orfelinatului. Atunci am văzut cât de bine erau organizaţi şi nu trebuiau
plătiţi alţi oameni. Prietenul meu Marius, era foarte obosit când se întorcea
seara. Nu-l vedeam deloc în timpul zilei. Era foarte supărat şi spunea că nu
mai rezista şi trebuie să facă ceva. Câteva zile mai târziu a venit în curtea
orfelinatului o maşină din care a coborât un poliţist şi un bărbat cu o mapă în
mână.
Au stat până seara târziu în clădire împreună cu conducerea
orfelinatului şi cu cei care erau angajaţi aici. Ce a urmat seara, e greu de
povestit. Ne-a dezbrăcat complet, ne-a culcat cu faţa jos în baie şi a început
să ne lovească cu o frânghie groasă. Directorul urlă la noi şi întrebă:
- Cine a făcut reclamaţie nenorociţilor? Că vă omor pe toţi dacă nu
spuneţi!
Se auzeau numai gemete şi plânsete, dar niciun răspuns. Ne-a bătut aşa
până când unii dintre noi nu au mai reacţionat nicicum, leşinând. Atunci s-a
auzit o voce:
- Eu v-am reclamat! răspunde Marius. M-am săturat să muncesc ca un
sclav şi aici, dar şi la voi acasă. Nu primesc decât o farfurie cu ciorbă de
cartofi şi veşnicul orez fără carne. Pentru că duceţi carnea şi ce-i mai bun
acasă la copiii voştri în loc să o mâncăm noi. Iar dumneavoastră domnule
director, în loc să plătiţi oameni să vă muncească la vilă, faceţi economie pe
spatele nostru!
Directorul s-a înroşit ca un rac
la faţă şi a luat frânghia cu care l-a lovit pe Marius până a leşinat. Nu se
uita unde dădea. Când a venit asistenta dimineaţă la serviciu a rămas uluită de
cele petrecute. A vrut să ne ducă la spital, dar nu i-a dat voie directorul…………………….
Marea evadare spre „libertate”
Totul s-a întâmplat într-o sâmbătă seară, când nu era prea mult
personal în orfelinat. Am ieşit pe rând din cameră, unul câte unul, şi mergeam
în grădina din spate. În total eram cinci. Eu eram cel mai mic şi ultimul
venit. Marius mi-a spus că pentru el, eu sunt fratele mai mic şi nu poate pleca
fără mine. Chiar simţeam acest lucru, că tot timpul mă apăra şi mă învaţa cum
să nu intru în belele. Când am ajuns toţi la locul stabilit, Marius a dat la o
parte două scânduri late care erau acoperite cu pământ şi pietriş. Aşa de bine
erau mascate că nu se vedea nicio diferenţă. Săpase o gaură pe sub gard, care
dădea afară şi la fel era acoperită şi dincolo de gard, să nu poată fi
descoperită.
- De ce nu ai fugit când ai terminat gaura asta? îl întreb eu.
- Şi pe voi cine va scăpa din puşcăria asta, tăntălăule! îmi răspunde
el. Au râs toţi de mine. Am luat-o la fugă peste câmp, apoi printre case.
Mergeam pe străduţe întunecate şi mărginaşe, să nu avem probleme cu poliţia.
Pentru mine totul era ca într-un film de groază.
Noaptea târziu, am ajuns într-un loc unde erau numai linii de cale
ferată. Marius mi-a spus că este un depozit de vagoane de tren, dar sunt vechi
şi nu mai sunt folosite. Trebuie să mergem cu grijă că sunt mulţi ca noi pe
acolo şi fiecare îşi are locul lor. Am găsit până la urmă un vagon mai
îndepărtat, unde ne-am instalat. Ne-am culcat pe băncile din vagon şi am
adormit pe loc. Dimineaţa când m-am sculat, ei mâncau. Au cumpărat câte ceva şi
îşi imaginau ce figura va face directoarea orfelinatului când va afla de noi.
Pentru mine era ceva curios să ies din acel tren şi să merg în oraş. Oraşul
pentru mine era traseul de la şcoala, care se afla lângă Biserica Neagră şi
drumul şerpuit pe străzile înguste, spre casă. Marius râdea şi le spunea
celorlalţi că astăzi îmi face botezul. M-am speriat. Marius sesizează şi-mi
spune râzând.
- Stai copile că nu te băgăm în apă, îţi facem ieşirea în oraş , adică
facem botezul în mijlocul oamenilor. Ai fost ţinut ca un şoricel în captivitate!
Toţi râdeau de mine, dar nu mă deranjau. Mă simţeam în siguranţă cu ei.
- Trebuie să te căleşti, dacă vrei să rezişti în mijlocul acestei lumi
a străzii! îmi spune altul din grup. Marius mă ia după umeri şi mă încurajează……
Mă întorc acasă!
Marius era tot mai tăcut. Nu se
plângea, dar se vedea pe faţa lui îmbujorată că era bolnav. Făcuse febră şi
tuşea, la fel ca tata în ultimele zile. Când mi-am adus aminte de tata, mi-a
venit în cap imaginea casei. De ce să nu-l duc pe Marius acolo? Am aşteptat să
plece toţi şi i-am spus ideea mea. Se uita la mine cu lacrimi în ochi.
- Vezi că există Dumnezeu? îmi spune el.
- Dacă faci bine fără să ceri ceva în schimb, el te răsplăteşte! Am
discutat cu el mult în aceea zi şi i-am povestit cum ar trebui să ajungem
acolo. Era surprins de faptul că am casă într-o zonă atât de bună a oraşului.
În ultimul timp cei din grupul nostru se uitau urât la noi, văzând că noi stăm
acasă în timp ce ei aduceau bani. Această veste a mea avea să-l menţină pe
Marius în continuare şeful găştii.
- Alex, o să punem ceva la cale! O să mergem să căutăm casa ta, urmărim
câteva zile şi nopţi dacă locuieşte cineva acolo. Dacă este liberă, le voi
spune că am găsit o casă părăsită unde nu locuieşte nimeni şi o să stăm acolo
numai pe perioada iernii urmând ca la primăvară s-o abandonăm, să nu fim prinşi
de proprietari. Nu trebuie să ştie că este a ta, că nu-i mai scoţi de acolo. În
cazul în care eu nu mai sunt, te poţi refugia singur în casa ta.
Mă gândeam ce deştept este, nu degeaba era boss-ul găştii………..
……. Marius era puţin abătut. Îmi spunea că el simte că ceilalţi îi
ascund faptul că fac bani mai mulţi. Înţelegerea fusese alta între ei.
- Aflu eu în scurt timp ce pun
la cale!
După câteva zile, într-o seară, când eram toţi acasă, ne-a spus că o să
iasă în oraş. Vrea să fie singur şi să se plimbe liniştit, că nu ştie cât timp
mai poate face acest lucru. Ne cam îngrijorase hotărârea lui, dar nu puteam să
ne opunem. Aşa simţea el nevoia. Era destul de târziu când a plecat. Noi deja ne
culcasem şi nici nu ne-am mai deranjat că el ieşise pe uşă. Nu a comentat
nimeni nimic. Ne-am continuat somnul. La un moment dat, am văzut o umbră prin
cameră. Mă gândeam că s-a întors Marius. Nu era el. Umbra s-a apropiat de patul
unde dormeau cei doi. Avea o bâtă în mână şi am auzit deodată o voce răguşită
cum strigă la ei să-i dea toţi banii pe care-i au. Aceştia, ameţiţi de somn au
sărit în picioare şi se loveau unul de altul în disperarea lor de a-şi căuta
hainele să scoată banii.
După ce i-au dat tot ce aveau ascuns prin haine, i-a forţat să se urce
în pat şi s-a îndreptat spre mine. Mi-a repetat şi mie acelaşi lucru, dar eu
stăteam nemişcat pentru că nu aveam niciun ban. Banii mei erau în siguranţă şi
nu avea cum să ajungă la ei. A văzut că stăteam nemişcat şi nu scoteam niciun
sunet, m-a împins pe jos, m-a înjurat şi a ieşit pe uşă fără să o mai închidă.
S-a ridicat unul dintre ei şi a aprins o lumânare. Erau albi la faţă şi-l
înjura pe Marius, că l-a apucat plimbatul chiar în seara respectivă. Nu am mai
putut dormi niciunul. Am aşteptat cam două ore până a venit Marius. Era
surprins că ne-a găsit treji. Era liniştit şi chiar îi prinsese bine plimbarea.
Cei doi au sărit ca arşi să-i povestească cum au fost atacaţi de hoţi. Eu spun
că a fost numai unul. În schimb ei spuneau că fuseseră doi, unul dintre ei
stătea la uşă. Care uşă? Poate aşa o fi fost, dar eu nu l-am văzut.
Povestea lor era exagerată, dar nu spuneam nimic. Încă eram şocat şi mă
gândeam că ne descoperise şi ne mai şi jecmăneau de-acum. Marius izbucneşte în
râs. Ceilalţi se supără pe el că nu-i crede.
- Ia spuneţi-mi, i-aţi dat banii? Şi cât v-a luat?
Fiecare a spus suma de bani pe care o dăduse.
- Aha, deci m-aţi minţit când am numărat banii aseară! Bine v-a făcut,
dacă mi-i dădeaţi mie nu avea ce să vă mai ia. Am avut încredere în voi, dar
m-am înşelat. Când şi-au dat seama că i-a prins cu minciuna, s-au înroşit la
faţă de gafa pe care o făcuse.
- Piciule, tu le-ai dat banii?
- Dar eu nu am avut şi dacă aveam le dădeam, că eram mort de frică. A
început iar să râdă cu o poftă, care nu ne-a molipsit şi pe noi. Stăteam ca
nişte sperietori şi ne uităm la ei.
- Eu mă culc, sunt obosit şi chiar nu mă mai interesează nimic. Nu
înţelegeam de ce este aşa liniştit. Probabil era afectat de boala lui, nu-i mai
pasa de nimicurile noastre. Unul dintre băieţi s-a dat jos din pat şi a tras o
noptieră pe care a proptit-o în uşă. Eram mai liniştit şi eu. Nu ne mai luau ca
din oală, dacă se întorceau. Dimineaţa, mai târziu, când au dat cu ochii de
Marius se simţeau ruşinaţi. Au mâncat ceva şi au plecat în grabă de acasă.
Marius se uita la mine şi-mi zâmbea.
- Măi, Alex, chiar aşa! Nu ţi-ai dat seama că eu am fost hoţul?
Mă uitam uimit la el……. Băieţii s-au întors pe rând, dar nu toţi. Unul
nu venise. Marius cred că adormise. L-au lăsat să doarmă, în schimb toţi se
comportau aiurea, erau agitaţi, nu mâncau şi se uitau pe geam la orice zgomot.
Când s-a trezit Marius imediat a simţit că ceva nu era în ordine cu ei. Erau
speriaţi. I-au spus într-un târziu că Mişi, a vrut să fure un ceas scump
dintr-un magazin şi când să iasă pe uşă a început să sune alarma. Imediat a
fost prins de paznicii magazinului. Noi am ieşit din magazine ca şi cum nu-l
cunoaştem. Marius a luat foc sărind din pat.
- Nenorociţilor, şi acum spuneţi? Cum aţi intrat trebuia să spuneţi!
Luaţi ce puteţi şi plecaţi repede de aici toţi.
- Dar tu de ce rămâi? îl întreb eu.
- Pleacă de aici băiete, eu oricum o să plec în altă parte şi vreau să
le dau satisfacţia, că a mai prins şi ei un hoţ. De voi nu trebuie să ştie că
existaţi.
Nu am mai plecat nicăieri. În faţa uşii a apărut Mişi împreună cu doi
poliţişti şi un câine. Ne-a culcat pe toţi cu faţa în jos. Ne-a pus cătuşe.
Când a ajuns la mine au râs, spunând că au prins şi un hamster blond printre
şobolani. Marius a rămas acelaşi om cu caracter. Când s-au apropiat de el le-a
spus:
- Nu mă atingeţi! Sunt bolnav de o boală care se poate transmite!
- Oi fi având „ciumă”, măi derbedeule, sau poate SIDA! îi spune
poliţistul dându-i cu piciorul în burtă.
- Nu am SIDA, că s-au făcut analizele, probabil o altă boală, dar nu
mi-au spus ce! Atâta ştiu că nu se mai vindecă. Eu am început să plâng
spunându-le că are bube pe tot corpul şi îi pică părul. Poliţistul l-a pus să
se ridice singur, dar cu pistolul îndreptat spre el. A rămas uluit când i-a
văzut faţa şi capul mai mult chel. Nu i-a venit să creadă cum un hoţ şi bandit
poate să aibă atâta caracter. Nu i-a mai pus cătuşe, pentru că demonstrase că
nu e simplu hoţ, ci un om corect. L-a întrebat cum îl cheamă. Marius s-a
prezentat.
- Măi Marius, sigur ai ajuns hoţ din întâmplare, sau din cauza unor
necazuri mari, că altfel nu-mi explic gestul tău. Puteam să mă îmbolnăvesc şi
eu şi ceilalţi cărora urma să le pun cătuşele. Alţii prinşi de noi, care erau
bolnavi ca şi tine, încercau să-şi producă sângerări ca apoi să intre în
contact fizic cu noi să ne poată infecta. Sigur vei avea parte de un tratament
în spitalul puşcăriei, pe măsura gestului tău atâta timp cât vei trăi. Voi
povesti superiorilor mei care în mod sigur nu au avut un asemenea caz. L-am
văzut plângând. Toţi erau marcaţi de acest incident. Toţi de aici au asistat la
o lecţie de viaţă, între un hoţ care probabil nu mai avea mult de trăit şi un
poliţist. Ne-au urcat în duba poliţiei. Unul dintre poliţişti s-a urcat cu noi
în spate. Se uita la toţi şi a rămas cu privirea lipită de mine.
- Cu tine ce este aici, măi şoricelule?
Marius îi răspunde în locul meu.
- A ajuns în stradă din aceleaşi motive ca şi mine. Ne-au murit
părinţii şi am rămas de mici fără protecţie. Am ajuns să ne protejăm noi între
noi săvârşind fapte nedemne de noi.
- Oricum el va ajunge la orfelinat pentru că este minor!
Atunci Marius imediat mi-a şoptit disperat să declar când ajung înapoi,
că am fost forţat de el să fug şi că m-a bătut. Aşa să spui, că oricum mie nu
are ce să-mi facă, în schimb tu nu o să păţeşti nimic. Poate te şi
compătimeşte. A fost ultima dată când mă mai puteam folosi de Marius şi de ce
mă învaţa. Nu l-am mai văzut niciodată. Probabil a ajuns acolo sus, unde şi-a
regăsit familia.
Ajung
din nou în puşcăria numită „orfelinat”
Am recunoscut de la distanţă
orfelinatul. Acum mi se părea mai mic decât prima dată. Semăna cu o puşcărie ce
avea zidurile înalte. Am fost dus la director în birou. Nimic nu era schimbat
înăuntru, poate arăta chiar mai rău acum, sau mi se părea mie. Am povestit cum
am fost bătut şi obligat să fug. Eu, chipurile, nu am fost de acord cu ei……..
………………Aşa-zisele programe educative
Aşteptam să vină să se facă trierea de către familii. Aveam inima cât
un purice. Oare mă ia şi pe mine cineva? Au venit şi, spre surprinderea mea, am
fost ales şi eu de o familie. Am mers cu maşina până în faţa unui bloc foarte
înalt. Am urcat cu liftul, ceea ce mi se întâmpla pentru prima dată. Parcă
aveam un ghem de ace în stomac.
Când am ajuns în apartament nu am văzut niciun copil. Noua aşa ne-a
spus la orfelinat, că mergem şi ne jucam cu copiii lor. M-au dus într-o cameră
unde am văzut un bătrânel care dormea. Mi-au explicat că urma să stau cu el
pentru că ei trebuiau să plece pentru o noapte la o rudă mai îndepărtată. Deci
în loc să mă joc, să mă simt bine, două zile trebuia să stau cu un bătrân
bolnav. Fusesem păcălit şi eu, şi directorul! mă gândeam eu. Ei au plecat de
vineri seara şi nici măcar nu au aşteptat să se trezească bătrânul. Când s-a
întâmplat acest lucru eram singur. Stăteam nemişcat pe un scaun şi mă uitam la
el cum doarme. A deschis ochii şi când m-a văzut a început să strige.
- Au plecat puşlamalele? Nu ştiam la ce se referă.
- Nu ştii cine sunt
puşlamalele? E feciorul meu şi nora mea! răspunde el. Hai să lămurim câteva
lucruri! Eu sunt vai de capul meu, bolnav, abia mă deplasez şi îmi aduce
sâmbăta şi duminica fel şi fel de băieţi ca tine. În acest timp ei merg şi se
destrăbălează cu alţii ca ei. Vreau să-ţi spun ca să nu te sperii că am momente
când îmi pierd memoria. Te rog să nu stai pe lângă mine atunci……………………
……………… Imprudenţa care a distrus viaţa unui doctor
Pe perioada verii, am fost duşi la diferite ferme unde culegeam fructe
şi zarzavaturi. Era mai bine decât la orfelinat. Nu se omorau să ne dea mâncare
cine ştie ce dar, mai completam cu fructele pe care nu le vedeam în timpul
anului. Pe cei de vârsta mea şi pe cei mai mari ca mine, ne mai duceau şi acasă
la familiile care aveau terenuri mari şi unde ajutam la fel şi fel de munci. Eu
am fost dus împreună cuTudor, un băiat mai negricios care era poreclit „Tuciuriul” să
facem curăţenie numai prin grădină şi prin curte la o familie. Când am ajuns la
adresa respectivă, proprietarul nu era acasă. Ne-a întâmpinat o menajeră care
avea grijă de casă. Când ne-a văzut a început să strige la şoferul care ne
adusese.
- Luaţi ţiganul de aici că dacă vine domnul doctor face infarct!
- Dar nu este ţigan! îi spune şoferul. Este mai negruţ el, dar poate
este mai cuminte şi harnic decât unul frumos.
- Te înţeleg, îi spune femeia, dar nu-i suportă proprietarul. Atâta
suferinţă a tras din cauza ţiganilor, că este în stare să-i omoare când îi
vede!.......
…….- Am vorbit cu directoarea şi te lasă să stai aici până mă satur eu
de tine şi te trimit înapoi! Şi i-am spus să nu mai trimită pe nimeni că mă
descurc numai cu tine.
Îmi venea să sar în sus de bucurie. M-am dus la ea şi am luat-o în
braţe. Mă strângea la piept şi mă mângâia pe cap oftând.
- Acum hai să mâncăm şi apoi treci în camera mea şi te uiţi la
televizor. O să vină domnul doctor şi nu vreau să te vadă! Nu de alta, dar te
vei simţi tu prost că deşi eşti prezent, o să te ignore. Nici cu mine nu prea
vorbeşte decât lucruri minore. Parcă este pe altă planetă. Dar o să vorbim altă
dată.
……………………..
Acesta a fost momentul când Tuşa Mia şi-a început povestea.
- La fel s-a întâmplat şi cu familia lui. El era mai tot timpul la
spital cum este şi acum. Îl aveau pe Sergiu, băiatul lor, cam de vârsta ta.
Soţia lui, Mari, era pictor şi pleca mai tot timpul cu expoziţii prin ţară şi
străinătate. Mergea de obicei singură. Pe Sergiu îl lăsau în grija mea. Acum
trei ani s-a întâmplat totul. Era vacanţa de vară şi trebuia să plece la Cluj.
Era o expoziţie internaţională. Veneau mulţi artişti din străinătate şi trebuia
să meargă pentru că avea multe lucrări cu tematica respectivă. S-a consultat cu
Mihai, dacă nu este bine să plece cu maşina împreună cu Sergiu. Era în vacanţă,
nu mai era un copil care să-i facă probleme, crescuse destul de mare şi nu
fusese plecată niciodată cu el. Au hotărât de comun acord că este bine şi
pentru ea, că nu este singură şi nu se plictiseşte la un drum destul de lung.
Au plecat într-o joi dimineaţă.
Expoziţia era sâmbătă. Trebuia să meargă mai din timp să nu meargă cu
viteză şi să poată să se cazeze liniştiţi, din timp, la un hotel. Vineri seara
au vorbit la telefon. Sergiu era foarte fericit. În timpul zilei fusese cu el
la Grădina Botanică, care este cea mai mare din România şi una dintre cele mai
frumoase din Europa. Sâmbăta a stat la expoziţie şi era foarte fericită că au
fost apreciate lucrările ei. Primise invitaţii la alte expoziţii din Europa,
pentru perioada următoare. Îi plăcea
ceea ce făcea, dar avea şi satisfacţie că erau căutate lucrările ei. Duminica
nu a mai stat toată ziua, până la sfârşit cum îşi propusese.
Era nerăbdătoare să se întoarcă şi să ne povestească cu lux de amănunte
despre succesul ei. S-au pornit pe la ora unsprezece şi spera ca seara o să
ajungă în Braşov. Se gândise că nu este aşa circulaţie mare, fiind şi duminică.
Ne-a sunat când au plecat de la hotel urmând să mai vorbim când lua câte o
pauză de condus. După jumătate de oră a sunat telefonul. Mihai a început să
râdă pentru că era prea repede să facă pauză şi voia să facă mişto de ea. Dar
când a răspuns, nu era ea. A ascultat vocea din telefon şi deodată a început să
strige:
- Nu se poate, nu este adevărat! Plângea şi îşi ţinea capul strâns cu
mâinile. Plec imediat spre Cluj! M-au sunat de la spital, Mari a avut un
accident, a intrat cineva cu maşina în ea. Mari, soţia mea dragă, e moartă, iar
Sergiu este în comă la spital. A chemat un prieten să conducă maşina, că el nu
era în stare.
Tuşa Mia plângea şi se uita spre tavan. Parcă voia să caute ceva acolo
sus.
A ajuns la Cluj şi s-a dus direct la băiat. Nu l-a mai recunoscut, era
ţinut în viaţa datorită aparatelor. L-au întrebat dacă este de acord să doneze
organele copilului deoarece nu mai sunt speranţe să poate fi salvat. A răspuns
ca un om simplu că nu este de acord. Nu concepea să-şi piardă şi copilul. Nu
mai realiza în acele momente că este doctor şi nu de puţine ori încercase şi
el, la rândul lui, să convingă rudele celor care mureau, să facă acelaşi lucru
pe care îl cereau de data asta lui.
Acum era un om simplu şi se manifesta ca atare. I-a rugat să-l lase
singur cu copilul lui. I-a luat mânuţa în mâna lui şi stătea nemişcat în
speranţa că va simţi un semn cât de mic din partea copilului. A trecut mult
timp stând aşa şi nu se putea hotărî ce să facă. Sergiu nu dădea niciun semn că
ar vrea să rămână cu tatăl lui. Se dădea o adevărată luptă în sufletul lui.
Să-l ducă intact acasă, ori să dea câte o bucăţică altor oameni care mai aveau
o şansă la viaţă. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Cu cât întârzia luarea unei
decizii, cu atât îşi prelungea suferinţa. S-a ridicat de pe scaun şi s-a dus la
medicul şef.
- Faceţi ce este normal de făcut! Sergiu al meu va continua să trăiască
prin intermediul altor oameni. Se va afla în mai multe locuri şi se vor bucura
mai multe persoane de viaţă în acelaşi timp.
I-au dat un pahar cu apă şi o pastilă să se liniştească. Urma să meargă
să o recunoască pe soţia lui. Aici avea să afle o veste care i-a afectat
sănătatea şi inima pentru totdeauna. Au intrat la morga spitalului. Nu era la
fel de rănită ca şi copilul. Nu-şi pusese centura de siguranţă şi în momentul
impactului când maşina s-a rostogolit a fost aruncată afară. Sergiu a fost
blocat în maşină şi de la atâtea rostogoliri şi izbituri de copaci a ajuns de
necunoscut. În timp ce îi povesteau cum s-a petrecut accidentul doctorul îşi
exprima regretul faţă de cele întâmplate, cu atât mai mult că au pierit trei
vieţi. Mihai era atât de supărat că nu voia să-l asocieze la suferinţa lui şi
pe cel care, îi omorâse soţia şi copilul.
Doctorul şi-a dat seama că domnul Mihai a înţeles greşit şi i-a spus că
nu despre şoferul celălalt este vorba, ci despre copilul care urma să vină pe
lume. Mari era gravidă în trei luni. Atunci a realizat că probabil Mari, voia
să-i spună de ziua lui vestea, pentru că tot timpul îi bătea apropouri că îi va
face un cadou surpriză, nu numai lui, dar şi lui Sergiu. Mihai s-a prins cu
mâna de inimă când a auzit, ca şi cum îl strângea ceva de piept şi se prăbuşi.
Făcuse preinfarct şi a rămas inconştient multe zile. El a rămas în Cluj la
spital, iar…..
…..„Siguranţa” din
orfelinat
Cum suntem noi curioşi din fire, ne uităm prin uşa puţin deschisă.
Doamna asistentă se ducea în fugă spre duşuri. În spatele ei venea unul dintre
băieţii cei mari. Când mă uit în cameră nu era niciunul din cei trei „duşmani”
cum erau numiţi mai nou. Supraveghetorul nu ştia nici el ce se întâmplă şi se
duce după ei. Când să deschidă uşa să intre în camera duşurilor aceasta era
încuiată. Dinăuntru se auzea fragmente de ţipete. Era asistenta. A venit şi
celălalt supraveghetor care striga la cei din spatele uşii, încercând să o
forţeze. S-au izbit în ea, dar era încuiată prin interior.
Unul a plecat afară de unde a venit cu o rangă de metal. A forţat cu ea
uşa până s-a rupt încuietoarea. A reuşit să o deschidă şi au năvălit înăuntru.
Au închis apoi uşa şi a strigat la noi să o încuiem pe dinafară cu zăvorul.
Înăuntru se auzea cum ţipau unii la alţii. Am auzit când a strigat la noi cineva
din interior să mergem să sunăm la poliţie de la directoare din birou. Toţi
copiii rămăseseră pe loc. Nu ştiau să sune la telefon. Mi-am adus aminte că
Tuşa Mia m-a învăţat cum să procedez. Am ajuns în fugă în birou, am pus mâna pe
telefon, dar nu ştiam numărul. Mă uit disperat în toate părţile şi văd pe
peretele trei numere de telefon, scrise mari pe o coală de hârtie. Cel mai mare
era numărul 112.
Era numărul pe care l-am recunoscut, deoarece îmi spusese tot Tuşa, să
nu-l uit niciodată. Îl formez şi când mi-a răspuns am început să strig să vină
cineva la orfelinatul din câmp că ne omoară. Eram speriat şi nu puteam să
ascult ce mă întreba. Atât am înţeles, când cei de acolo m-au întrebat la care
secţie să vină, la băieţi sau la fete. I-am răspuns, ca băieţii mari s-au
închis cu asistenta în sala de duşuri şi aceasta ţipă disperată. A închis
telefonul, nu înainte de a mă linişti cât de cât, în timp ce eu m-am dus şi am
strigat la uşa închisă, că am anunţat şi vine poliţia. S-a creat o zarvă de
nedescris. Strigau la noi să le dăm drumul, că altfel o taie pe asistentă. Se
auzea cum încercau să tragă de uşă, apoi se auzeau gemetele ticăloşilor la
loviturile de baston pe care le încasau. Golanii erau trei, iar supraveghetorii
doi.
Doamna asistentă sigur nu putea face nimic. Poliţia a ajuns foarte
repede. Au intrat în clădire şi au deschis uşa de la sala de duşuri. Au ieşit
prima dată supraveghetorii, doi dintre bătăuşi, iar al treilea îi ţinea cuţitul
la gât asistentei, pe care o ducea în faţa lui, lipită de el. Ameninţa că o
omoară dacă nu se dau la o parte din calea lui. Poliţia a ascultat spunându-i
să se predea că nu scapă neprins. El nu a ascultat şi o împingea pe asistentă
în aceeaşi poziţie prin uşa clădirii, spre poartă. Unul dintre poliţişti a
sunat la secţie să trimită pe cineva cu un câine, că sigur o să fie un fugar
care urma să o ia peste câmp. Noaptea, pe câmp, numai cu un câine spuneau ei
că-l pot prinde.
Poliţistul a încercat să-l ducă cu vorba şi să-l întârzie pe fugar, să
poată ajunge colegii lui. Când a ajuns
la poartă a început să strige la portar să deschidă poarta că îi ia gâtul.
Poliţistul nu a mai riscat şi i-a făcut semn să-i deschidă. Când i-a dat drumul
asistenta a căzut. De la gât îi curgea un firicel subţire de sânge. Nu era
tăiată, numai puţin zgâriată cu cuţitul. Bătăuşul a rupt-o la fugă pe câmp. Cei
mari au luat-o pe asistentă şi au dus-o în cabinetul medical unde a întins-o pe
pat până a venit salvarea.
Nimeni din cei de acolo nu s-a
gândit la noi că sunt martori la toată scena…………..
………………..Frica de
orfelinat m-a dus din nou în stradă
Nu trebuie să mai ajung la orfelinat. M-am gândit că toate lucrurile pe
care le aveam erau în rucsacul din spate. Îmi mai rămăsese şi ceva bani. Cum
puteam să scap? Mă apropiam de coborâre şi cei de jos ne numărau. La un moment
dat, le spun că am uitat ceva şi mă întorc în fugă la vagon. Cei de jos mă
aşteptau să cobor, fiind ultimul dintre copii. Trec pe lângă vagonul unde am
stat şi cobor pe partea cealaltă a trenului. Aici era un gard care separa
liniile de tren. Sar peste el fără să mă uit dacă vine vreun tren şi ajung pe
peron unde erau mulţi călători care aşteptau trenul. Mă ascund printre ei şi
observ cum trenul nostru pleacă, iar cei din grupul meu se agitau că am rămas
în tren. Mă strecor printre oameni şi uşor, uşor, trec prin gară şi urc în
primul autobuz. La prima staţie cobor că nu aveam bilet şi riscam să mă prindă
controlorii. Învăţasem ceva de la Marius.
Mergeam pe jos fără să ştiu unde……….
………….De ce mi-era frică, nu scăpasem. Singurul loc rămăseseră vagoanele
vechi şi goale de la marginea gării. Mă îndrept înspre ele cu inima strânsă,
dar nu intru prin gară, ci ocolesc puţin şi ajung la o gaură dintr-un gard pe
care o ştiam de data trecută. M-am gândit că este în continuare folosită. Înainte
de a ajunge acolo m-am dezbrăcat de lucrurile albe şi curate şi m-am îmbrăcat
cu haine închise la culoare. Mi-am pus banii, scrisoarea de la tata şi
fotografia în buzunarul pantalonilor. Mi-am frecat părul până l-am încurcat că
să pară neîngrijit. Tricoul pe care l-am îmbrăcat l-am rupt pe la mâneci, iar
pe mâini şi pe faţă m-am murdărit ca să par unul de-al lor. Am ajuns la
vagoane. Am urcat în ele şi am început să înaintez. Nu erau prea mulţi locatari
la ora aceea. Probabil veneau mai târziu. Când treceam pe lângă ei se uitau
curioşi la mine.
Noii şi bunii mei prietenii
- Avem prospătură printre noi! strigă unul. În acel moment mai multe
capete se ridicau după băncile din vagon. În spatele meu venea un băiat la fel
de aranjat ca şi mine, dar brunet bine şi cu părul creţ. Mă împinge de la spate
mai mult lovindu-mă.
- Mişcă mai repede, că n-am timp să stau după tine! Mă împinge până la
uşa vagonului şi-mi spune pe alt ton mai blând.
- Coboară repede până nu ne prind ăştia că ne scalpează!
Când mă uit în spate, toţi
veneau după noi. Brunetul îmi ia rucsacul şi-mi spune să mă ţin după el. Fugea
de mânca pământul. Cât am încercat să-l prind nu am putut, în schimb scăpasem
de urmăritori. M-am aşezat pe un bolovan să mă odihnesc. Mă gândeam că m-a păcălit
şi mi-a luat bagajul. Aud pe cineva care tot făcea: pâss, pâss...
Era băiatul care fugise cu bagajul meu. Era ascuns după nişte tufe
mari. Mă duc la el, trecând prin mărăcini şi bălării. Mă zgârii pe mâini şi pe
faţă. Acum nu trebuia să mai deghizez că aveam sânge peste tot. Râde de mine şi
mă trage sub nişte cartoane care ascundeau o încăpere mică.
- Asta este sora mea Florina! Şi îmi arată o fată bruneţică, cât puteam
să văd la lumina unei lumânări.
- Iar eu sunt Romeo! şi-mi întinde o mână care mă strânge serios.
- De acum îmi eşti dator vândut, că dacă puneau mâna pe tine hienele
alea, rămâneai fără bagaj şi fără haine pe tine. M-am cutremurat când am auzit…………….
………………. Eu eram prea blond, iar ei prea coloraţi, cum spuneau ei. În
afară de faptul că erau mai negricioşi, aveau trăsături frumoase. Florina avea
nişte ochi negri, mari şi blajini. Părul era ondulat la amândoi. Era diferenţă
de trei ani între ei. Romeo era mai mare ca mine cu un an, iar Flori mai mică
cu doi ani.
- Astăzi stăm acasă că avem destulă mâncare! Stăm şi ne povestim unul
despre altul ca să ne cunoaştem mai bine. De mâine, eu cu soră-mea mergem la
muncă, iar tu mai stai câteva zile la adăpost, că nu se ştie ce se poate
întâmpla. Tu, de fapt, ai bani pentru mâncare şi vom contribui în părţi egale
fiecare. Când ţi se termină banii, la muncă cu tine!
Primul care începe să povestească sunt eu. Nu le spun toate lucrurile
în amănunt. Nu le pomenesc nimic de casă, nici de Tuşa Mia şi casa lor, că încă
nu-i cunosc. Nu poţi avea încredere în cineva pe care l-ai cunoscut de câteva
ore.
- Voi cum aţi ajuns în stradă?
îi întreb eu.
- Noi spre deosebire de tine avem ambii părinţi şi mai avem încă cinci
fraţi mai mici acasă. Stăteam cu toţii în două cămăruţe înghesuiţi ca nişte
şobolani, într-o localitate numai de ţigani, că asta şi suntem! Poate nu mâncam
zile la rând, iar atunci când făceau ceva bani sau când luau alocaţia noastră,
părinţii, dacă putem să-i numim aşa, cumpărau puţină mâncare şi multă băutură.
După ce beau amândoi ca porcii, începea scandalul şi bătaia. Bine-nţeles că
noi, fiind mai mari, o încasam cel mai mult. Eu suportam, dar Florina era
singura fată şi ticăloşii nu ţineau cont de asta. Mi-era milă de ea şi o apăram
mereu. Stăteam să mă bată pe mine, ca să poată fugi ea. Eram mai tot timpul
fugari. Am mai încercat de câteva ori să dispărem, dar ne prindeau. Ne găseau
în gară unde aşteptam trenul să venim la Braşov.
- Şi cum aţi reuşit să scăpaţi până la urmă?
- Când au băut din nou peste măsură, nu şi-au mai dat seama că suntem
în cealaltă cameră şi îi vedem şi auzeam ce vorbesc. Taică-miu’ îi spune celei
pe care noi o consideram ca fiind mama noastră, că bulibaşa ţiganilor i-a
propus să i-o vândă pe Florina, ca să o ducă la cerşit în afara ţării. Mai
cumpărase câteva fete până la ea. Nu voia băieţi pentru că fetele după ce
creşteau, puteau să facă bani în continuare, în schimb băieţii erau mai
derbedei şi fugeau. Maică-mea a fost de acord, că doar fetele sunt mai greu de
crescut şi mai vin şi cu burţile la gură acasă. Când am auzit ce mârşăvie
puneau la cale, m-am hotărât că după ce adormeau s-o iau pe Florina şi să
fugim. Ea stătea şi se uita la mine cu ochii ei mari. Era frică să plângă să nu
o audă ei.
Maică-mea a adormit, iar taică-miu după ce a mai băut ceva a tras-o pe
Florina în camera cealaltă cu gândul să-şi bată joc de ea. Eu am simţit că
turbez şi am fugit afară de unde m-am întors cu un par. Când se chinuia el să o
dezbrace, am intrat fără să mă feresc şi i-am tras una pe spinare că a căzut.
Puteam să-i dau în cap, dar Dumnezeu m-a ajutat în momentul ăla, că puteam să-l
omor şi rămânea Florina singură.
Mă cutremuram când auzeam aşa grozăvii.
- L-am lăsat acolo jos. Maică-mea dormea, iar ceilalţi fraţi plângeau
speriaţi. Nu puteam să-i scap pe toţi. Ei erau prea mici. Am hotărât să plec cu
Florina, dar nu la gară. Am luat-o pe jos ascunzându-ne prin pădure. Noaptea
ieşeam mai aproape de stradă, dar tot ferindu-ne să nu fim văzuţi. De un an şi
jumătate stăm în locul ăsta. Tu eşti primul care ai intrat aici. Am văzut că nu
eşti ca noi ceilalţi şi ai ajuns cum ai ajuns, din greşeală sau din întâmplare.
- Nu am dreptate? E adevărat ce spun? mă întreabă el.
- Da, ai dreptate. Am crezut că suferi numai dacă nu ai părinţi, dar
voi suferiţi din cauza lor! Nu pot să-mi explic compotamentul mamei voastre!
- Necazurile şi lipsa banilor i-au aruncat în patima băuturii, care……
……………………. Regăsirea
nesperată
- Nu vreau să mă duceţi la orfelinat, că am văzut un copil care a fugit
de acolo că era bătut. De atunci se ascunde mereu de poliţişti. Au început să
râdă toţi şi mi-au spus că eu nu sunt pentru orfelinat, deoarece o am pe mama
care trăieşte, chiar dacă este bolnavă. Şi ,de altfel, tu ai demonstrat că te
poţi întreţine singur, nu trebuie să cheltuiască statul bani cu tine. Mi-am
revenit şi am pornit mai departe. La un moment dat am recunoscut locul unde
fusesem vara la scăldat. Am trecut un pod şi am văzut o tablă unde scria Oraşul
Săcele. Nu fusesem niciodată aici, dar parcă aşa se chema oraşul unde mergea
mama la serviciu. Şi tot aici se născuse tata. Iar m-am speriat gândindu-mă că
probabil mă duc la bunicii din partea tatei. Am stat tăcut, dar nu liniştit, să
văd unde urma să ajung.
Am mai mers foarte puţin şi a oprit maşina în curtea unei clădiri mari,
cu multe geamuri şi cu o grădină mare amenajată cu bănci şi multe ronduri cu
flori. Se făcea curăţenia de primăvară ca la noi la orfelinat. Intrăm în
clădire şi ne întâmpină directoarea. Aveam inima cât un purice, că nu ştiam ce
urmează. Aceasta m-a luat de mână şi am plecat pe holul casei. O uşă s-a
deschis pe holul din faţă şi a ieşit un bătrânel care se deplasa greu. Mi se
părea o figură cunoscută, dar m-am liniştit că nu aveam de unde să-l cunosc. Am
rămas surprins că chiar acolo intram şi noi. Era o cameră cu două paturi.
Amândouă erau goale, dar în faţa geamului era un fotoliu mare cu rotile. Se
vedea un cap de femeie cu părul alb.
- Mergi în faţă, ca doamna din fotoliu vrea să-ţi vorbească!
Puţin încurcat, mă duc, dar nu prea aveam niciun curaj. Cu cât mă
apropiam mai mult cu atât inima îmi bătea mai tare. Am ajuns în faţa scaunului.
M-am uitat la persoana din faţa mea şi am simţit că nu mai am aer.
- Bunico, bunico, tu eşti! Sar la gâtul ei şi o strâng în braţe cât pot
eu de tare. Era bunica. Săraca de ea, nici nu a apucat să vadă cine e. Mai era
puţin şi o sufocam. M-am retras să mă mai uit o dată să nu cumva să visez.
Atunci m-a recunoscut şi a început să plângă cu un zgomot ca un horcăit…..
…………………. Suflete
nevinovate lovite din nou…
Într-o vineri seară ne-am întors
amândoi acasă dar Florina nu era nicăieri. Nici ea, nici Pufi. Am aşteptat-o
până s-a înserat şi am început să ne facem griji.
Am plecat amândoi să-i căutăm. Dar unde să mergem. Singurul loc unde se
ducea era ori la biserică, ori în gară.
- Poate s-a dus să-şi cumpere de colorat ceva şi s-a rătăcit! spune
Romeo. Mergem prin oraş pe unde ne duceam împreună, dar fără rezultat. Ne
hotărâm să mergem la gară. Acolo era locul de întâlnire al nostru după o zi de
umblat. Ajungem în gară şi ne uităm peste tot. Era început de weekend şi era
foarte mare aglomeraţie. Ne-am separat şi am început să o căutăm. Când am ajuns
pe peron l-am văzut pe Romeo înconjurat de boschetarii din vagoane. M-am dus
înspre ei, dar nu am intervenit, că nu se băteau, ci numai îl ameninţau şi îl
înjurau. Auzeam ce-i spuneau.
- Când o s-o prind pe cioara de soră-ta, n-o mai iert, băi!
- Ce ţi-a făcut, măi prăpăditul, un copil ca ea? îl întreabă Romeo.
- Am vrut să pun mâna pe ea acolo printre vagoane şi m-a muşcat de
picior javra care era cu ea! îşi ridică pantalonii şi se văd urmele de la
colţii lui Pufi şi sângele uscat pe picior.
- Dar l-am lecuit eu, dacă el m-a muşcat de picior, eu l-am lăsat fără
unul!
Romeo n-a mai rezistat şi i-a tras un pumn în faţă, rupând-o la fugă
afară din gară. Până şi-a revenit boschetarul noi eram departe.
- Vino repede după mine că ştiu unde este Florina! se îndrepta înspre
intrarea din gard. Mi-am dat seama unde se duce. Era întuneric, dar cunoştea
drumul atât de bine că se tot depărtase de mine. Eu mă împiedicam şi cădeam
mereu. Trebuia să ne ferim şi de cei din vagoane. El nu a mai ţinut cont de
nimic. Când am ajuns eu la cortul din carton el deja o ţinea în braţe pe
Florina care plângea şi îl mângâia pe Pufi. Nu aveam nimic la noi să facem
lumină. Dar din spusele ei, Pufi avea piciorul din spate tăiat, iar ea l-a
înfăşurat strâns cu o bucată din tricoul ei, ca să nu mai curgă sânge. Am ieşit
de acolo pe burtă mai mult, pentru că boscheţii au crescut şi mai mult.
Eram zgâriaţi de la mărăcini,
dar nu mai simţeam nimic. Pufi scheuna de durere în braţele lui Romeo. Pentru
prima dată…………
………………... Trenul se pusese în mişcare. Începea să prindă viteză din ce
în ce mai tare. Romeo începuse să fugă pe lângă tren ca să se urce. În acel
moment a atras privirile oamenilor de pe peron care îl dezaprobau pentru gestul
lui, dar l-au observat şi cei care ne-au urmărit pe noi. Au început să fugă
după el. Am ieşit afară din sala de aşteptare şi ne uitam înmărmuriţi la scena
din faţa noastră. Am răsuflat uşurat când l-am văzut pe scara trenului, dar unul dintre boschetari
s-a agăţat de haine şi l-a tras în jos.
Mi-am pus mâinile la ochi. Dezastrul s-a produs. A alunecat de pe scară
şi a căzut sub tren. Florina a leşinat când a văzut scena. Ticăloşii au rupt-o
la fugă, iar eu nu ştiam unde să mă duc. Trenul s-a oprit, dar nu imediat. Am
început să-i dau cu palma peste faţă Florinei până şi-a revenit. Am alergat
repede spre Romeo. Era conştient, dar nu se putea mişca. Picioarele le avea
răsucite, iar o palmă de la mână îi lipsea. Fusese tăiată. Cineva i-a
înfăşurat-o cu ceva ca să nu mai curgă sânge. Când ne-a văzut a rugat-o pe
Florina să-l ţină de mână. Nu credeam că ea o să reziste şocului. Spre
surprinderea mea ea a ascultat şi avea puterea
să-l încurajeze spunându-i că va fi bine. Se uita la mine şi-mi spune că
amână un pic aducerea fratelui. A venit destul de repede salvarea şi l-a luat
cu targa. Nu voia să-i dea drumul la mâna Florinei.
- Vii cu mine! Nu mă lăsa singur! Nu o lăsa singură, Alex! Ai grijă de
ea până vin eu. Cei de la salvare ne-au spus că pe sora lui o pot lua ca să
stea cu el până la spital, dar eu pot veni singur la Spitalul Judeţean. Ştiam
unde este că treceam pe lângă el când mergeam la Tuşa Mia. Au plecat cu Romeo
care îşi pierduse cunoştinţa. Eu am rămas în urmă şi atunci l-am văzut pe Pufi
care scheuna lângă locul unde fusese accidentat prietenul lui. Îl iau în braţe
şi fug cu el spre….
…………………… Nu vreau la
orfelinat! Plec în lume…
Eram atent la toţi din jurul meu. Mă feream de poliţişti şi în special
de boschetarii gării. Ei erau cei care l-au omorât pe Romeo. Erau oamenii
pentru care nimeni şi nimic nu conta. Pentru ei, ceilalţi oameni erau
consideraţi victimele lor de pe urma cărora trebuiau să trăiască prin violenţă
şi de la care trebuiau să fure. Mă gândeam de ce m-au adus paşii aici. Mă uitam
la oamenii care mergeau spre trenuri şi alţii care veneau şi erau aşteptaţi de
rude sau prieteni. Unde să mă duc să fiu şi eu aşteptat de cineva? Evrika! Merg
la singura mea rudă. La unchiul meu din Bucureşti, la fratele bunicului, Emil.
Mă felicit pentru idee şi mă gândesc……
…………… Întâlnire cu
singura mea rudă
Eram emoţionat şi-mi făceam griji că se întâmplase ceva cu el. Trăia,
iar speranţele mele renăşteau. Nu puteam să-i spun în miezul nopţii că sunt în
Gara de Nord şi că merg la el. Îl sun dimineaţă şi vorbesc cu el. Nu i-am zis
nimic lui nea Ion că se obişnuise cu mine şi nu ştiam cum va reacţiona. Nu am
putut dormi mai deloc. Era rece în chioşc pentru că nu adusese caloriferul aşa
devreme. Dimineaţa, când a venit Silvia, eu eram pe afară. L-a ajutat pe
bătrânel să iasă, iar mai târziu urma să mai încerce la telefon. Eu trebuia să
vorbesc înaintea ei cu unchiul, ca în caz că mă refuza să merg la el să ştiu
cum să pun problema cu ei. Trebuia să mă lipesc cumva de nea Ion pentru iarna
care urma. Nu aveam unde merge.
Mi-am făcut de lucru prin gară şi la ora 9.00 l-am sunat din nou. A
răspuns foarte repede.
- Cine e la telefon? întreabă el.
- Unchiule, sunt eu, Alexandru din Braşov!
- Nepoate, ce faci, eşti bine?
- Da, sunt bine şi vreau să vin până la dumneavoastră. Sunt în Braşov,
dar am un tren peste puţin timp.
- Bine, nepoate te aştept cu drag! Când ajungi în gară să mă suni ca
să-ţi spun cum ajungi la mine. Să nu iei taxiul că te jupoaie hoţii ăştia!
- Bine, unchiule, te sun!
Îmi venea să chiui de bucurie. M-am dus repede la ai mei…………
…………………- Unchiule, cred că trebuie să ne culcăm că se vede că ai
obosit!
- Aşa este, Alex, hai să ne culcăm că doar avem atâtea zile să vorbim!
Numai dacă nu te grăbeşti tu să pleci?
- Stau să ne povestim tot şi apoi o să plec.
- Bine, bărbate, dar te rog să lungeşti povestea ta câţiva ani! începe
să râdă.
El s-a culcat în camera mare, iar eu în dormitor. Am mers singur în
fosta camera a fiului său. Era o cameră mare cu mobilă deosebită. Se vedea că
gusturile lor erau diferite. Totul aici era în culori deschise. Un lucru mai
deosebit mi-a atras atenţia. Într-un colţ al camerei am observat un fel de masă
cu trei picioare. Avea o formă mai deosebită şi era masivă. Mă apropii de ea, o
examinez de jur împrejur, dar nu înţeleg ce este. Pe partea unde era aşezat
scaunul am observat că o porţiune din masa respectivă avea nişte butoane
alungite de două culori. Prind curaj şi mă aşez pe scaun. Fără să realizez sau
să mă gândesc vreo clipă, vreau să mă ridic să merg spre pat. Mă sprijin cu
amândouă mâinile de porţiunea respectivă şi în momentul acela se pornesc nişte
sunete puternice din interiorul mesei. Mă sperii atât de tare că mă las în jos
şi încep să tremur din tot corpul. Nu înţelegeam ce a declanşat aceste sunete.
Aud uşa că se deschide şi printre picioarele mesei respective îl văd pe
unchiul Emil. Mă cauta cu privirea prin cameră şi nu mă vedea. M-am ridicat şi
când m-a văzut cât de speriat eram a izbucnit într-un râs din care nu se mai
oprea. Mi-am dat seama că am făcut o gafă, dar nu-i înţelegeam comportamentul.
Mi-a făcut semn cu mâna să mă duc la el. Simţeam că nu pot merge atât de
speriat eram. Am ajuns lângă el şi m-a tras până am ajuns pe picioarele lui.
M-a cuprins în braţe şi mă săruta pe cap. Continua să râdă. Când s-a mai
potolit un pic m-a întrebat dacă ştiu ce este obiectul ăla mare care m-a
speriat atât de tare, de am ajuns sub el. Eram atât de încurcat de ce se
întâmplă că nici eu nu puteam vorbi. Am dat din cap în semn că nu ştiu.
- Măi, Alexandru, mie mi-a sărit tot somnul! spune el râzând continuu.
- Nici mie nu-mi mai este somn! răspund eu cu o voce piţigăiată. Când
aude cum vorbesc îl porneşte din nou râsul. Eram şi eu foarte surprins de
sunetul vocii mele şi parcă molipsit de el încep şi eu să râd exact cum râdea
el. Ne uitam unul la altul şi râdeam de ne curgeau lacrimile. A mai trecut ceva
timp până ne-am revenit amândoi.
- Măi, Alex, nu am mai râs aşa cred că de ani buni. Bată-te norocul să
te bată de copil năzdravan! Hai să-ţi spun acum ce este sperietoarea asta a ta.
În perioada când aveam banii aceia mulţi, ingenioasa mea soţie trebuia să-i
toace. Mi-a propus să-i cumpărăm băiatului pian. Deci aşa se cheamă……
………………………Îmi retrăiesc
pentru prima dată trecutul
Am mâncat câteva bucăţi dintr-o plăcintă mare cu brânză pe care
probabil au adus-o cei de jos, pentru că încă era caldă. Mă uitam la el ce
figură plăcută avea pe faţă în comparaţie cu cea care mă întâmpinase ieri. Nici
nu ştia el ce răvăşită era familia mea în momentul ăsta. Am început cu perioada
când trăiau cu toţii şi eram fericiţi cu ceea ce aveam şi cu visele noastre.
După ce am început să-i povestesc episodul cu George şi cu excrocheria lui,
faţa a început să exprime altă stare sufletească. Mă opreşte la un moment dat
oarecum surprins.
- Alex, tu vrei să spui că bunicul tău nu mai trăieşte?
- Da, nu a mai suportat şocul produs de acel individ şi când şi-a dat
seama că suntem la un pas să pierdem casa, a cedat. Am văzut cum începe să-i
curgă lacrimile pe obrajii lui brăzdaţi de riduri.
- Eu niciodată nu am ştiut
lucrurile care se întâmplau acolo. Am avut o ceartă cu bunicul tău, pentru că
nu era o mână forte în familie. Bunica ta, era cea mai mare risipitoare de bani
din lume. În timp ce eu am făcut ceva cu banii obţinuţi din vânzarea casei
părinteşti, ei nu au reuşit decât să renoveze o casă bătrânească, în rest
nimic! De-atunci ea nu a mai vorbit cu mine. Acum ascultând ce spui tu, îmi dau
seama ce victima sigură a fost în faţa escrocului. De aceea a ales-o pe ea.
Fusese obişnuită cu bani mulţi, iar când a ajuns la fundul sacului, nu a
rezistat.
Mă gândeam că probabil au avut banii aceştia înainte să mă nasc eu,
pentru că eu auzeam cum tot timpul îi certau pe ai mei că cheltuiesc prea uşor
banii.
- Cu ea ce s-a întâmplat?
- A fost dusă la azilul de bătrâni, unde am regăsit-o de curând cu
ajutorul unor oameni deosebiţi care au căutat-o ca să-mi poată face buletinul
de identitate.
Se uita la mine şi vedeam că nu mai înţelege nimic.
- Dar unde sunt părinţii tăi, dacă ea trebuia să semneze acele acte?
- Mama a plecat să lucreze în Franţa, dusă de domnul George ca să putem
plăti datoria. Am ţinut legătura cu ea până în perioada când trebuia să se
întoarcă. Cu puţin timp înainte, acest om, de fapt, acest călău al nostru, ne-a
anunţat că a fugit de la locul de muncă şi aşa au ajuns ai mei în situaţia
critică de a-şi pierde casa.
- Nu pot să cred acest lucru ! Este mânăria lui aici, pentru că el nu
voia ca ea să se întoarcă să achite datoria, iar el să piardă casa. Nu trebuie
să te sperii, dar el o ţine ostatică pe undeva, i-a luat actele şi de aceea nu
se poate întoarce. Tu trebuie să fii tare pentru că ea trăieşte şi vă veţi găsi
în timp atunci când ea va scăpa din cursa lui.
Şi tatăl tău,
ce-i cu el? Eu nici măcar nu am reuşit să-l cunosc.
- Tata, nu se împăca prea bine cu bunica. Se obişnuise cu faptul că ea
dicta totul în casă. La fel era şi bunicul. După aflarea veştii cu mama, a
căzut în depresie şi stătea retras în casa noastră din curte. Eu locuiam cu
bunicii, pentru că nu mă mai suporta nici pe mine. Între timp, s-a încurcat cu
prietena mamei şi acum au o fetiţă împreună. Soţul acesteia a ajuns la puşcărie
pentru că a fost la un pas s-o omoare când a aflat de relaţia lor. O perioadă
s-a a ocupat de bunica care paralizase în urma şocului…………….
………………..- Am făcut comandă de trei pizza, deoarece astăzi avem un
musafir special. O să vină prietenul meu, preotul de la bisericuţa din spatele
blocului, despre care cred că ţi-am amintit. Trebuie să mă consult cu el pentru
două probleme ale tale.
În timp ce vorbeam s-a auzit soneria. M-am dus să deschid. În faţa uşii
era un bărbat înalt, îmbrăcat în negru. Era în vârstă, puţin mai tânăr decât
unchiul, mi s-a părut mie. Avea mustaţă şi barbă albă şi lungă cât îi acoperea
gâtul. Era foarte prezentabil şi nu puteam să mi-l închipui îmbrăcat în straie
preoteşti. Se uita la mine la fel de uimit cum mă uitam eu. Intră în casă şi
glumeşte cu unchiul.
- Văd că te-ai îmbogăţit cu un flăcău zdravăn!
- Păi, asta este surpriza despre care ţi-am vorbit. Stai să vezi ce
poveste o să auzi despre acest flăcău. Ne-am aşezat la masă. Simţeam cum mă
măsurau din priviri amândoi. Am mâncat în linişte, după care am mers în camera
mea unde prietenul unchiului, care s-a prezentat spunându-mi că-l cheamă
Eusebiu, se aşează la pian şi începe să cânte o melodie mult mai duioasă decât
cântase unchiul. Ascultându-l, simţeam că parcă plutesc în aer. Când a
terminat, unchiul l-a aplaudat spunându-mi că atunci când este deprimat îl
cheamă pe părinte să-i cânte melodia aceasta……………
……………..
Îi dăm de urmă lui George
Totul era perfect în noua mea etapă a vieţii. Într-o sâmbătă am avut
toţi trei o discuţie foarte importantă. Voiau să depună plângere împotriva
escrocului de George. Dacă reuşeau să-l prindă cu ajutorul poliţiei poate aflam
ceva despre mama. Planul era ca şi făcut. Unchiul Eusebiu s-a oferit să-l cheme
la noi acasă pe avocatul care-i fusese coleg de facultate şi în acelaşi timp
ginerele lui care lucra la una dintre secţiile de poliţie. Chiar în săptămâna
următoare au venit împreună. Le-am spus tot ce-mi aminteam eu, iar bunicul Emil
le-a arătat actele aduse de mine. Nu le venea să creadă câte a pătimit o
întreagă familie din cauza lui.
Au confirmat că şi în Bucureşti s-au întâmplat foarte multe, deoarece
aici este şi capitala escrocilor. De aici şi-au extins afacerile necurate în
ţară…….
……… Am mers cu două autobuze până în cartierul unde avea George casa.
Luasem o hartă la noi şi ne uitam tot
timpul pe ea deoarece că nici unchiul nu mai fusese niciodată pe aici. Mergeam
greu prin zăpadă. Nu fusese curăţată nici pe trotuar şi nici pe şosea. Trebuia
să-l susţin pe unchiul când aluneca. Unde ajunsesem era un cartier nou de vile.
Ne uităm după numerele de la case. Încet, încet, am ajuns în dreptul unei imensităţi
de vilă. În faţa casei, pe trotuar, era o femeie îmbrobodită care curăţa zăpada
cu o lopată. Unchiul se apropie de ea şi o întreabă dacă domnul George
locuieşte acolo.
- Da, aici locuieşte. Răspunde ea continuându-şi treaba.
- Acum este acasă?
- Cine sunteţi voi de-l căutaţi? se răsteşte ea uitându-se la noi.
În momentul acela i-am văzut faţa tânără şi oarecum cunoscută. Mă
gândeam de unde o cunosc.
- Suntem nişte cunoştinţe de la ţară! răspunde unchiul.
- Atunci veniţi diseară să-l căutaţi când începe circul aici şi când
este plin de maşini în faţa casei.
În momentul în care i-am auzit vocea mai bine am recunoscut-o. Era
Violeta, fata Narcizei, prietena şi vecina noastră de la Braşov. Acum eram
sigur că acolo locuieşte George. Nu mă pot controla şi îi spun pe nume.
- Ce cauţi aici, Violeta? o întreb eu.
Ridică capul speriată şi mă priveşte.
- De unde ştii cum mă cheamă? răspunde ea.
- Eu sunt Alexandru de la Braşov!
Îi cade lopata din mână şi se prăbuşeşte şi ea în zăpadă. Sărim amândoi
s-o ridicăm şi o frecăm pe faţă cu puţină zăpadă să-şi revină. Se uită la mine
şi începe să plângă.
- M-a nenorocit acest om şi pe mine şi pe mama! Ea a rămas cu sora
noastră în casa ta de la Braşov să muncească acolo, iar pe mine mă munceşte
aici.
Tăceam amândoi încremeniţi şi o
ascultam. Era schimbată total. Părea mult mai matură şi ochii nu-i mai râdeau
ca pe vremuri. Se agaţă de mâinile noastre şi începe să plângă parcă ţipând.
- Luaţi-mă de aici că nu mai rezist! Omul ăsta este diavolul pe pământ.
Casa este plină de copile ca mine, altele sunt şi mai mari. Ziua ne munceşte
prin casă, iar noaptea vin fel şi fel de oameni şi ne forţează să ne culcăm cu
ei. Eu am scăpat de acest chin deocamdată pentru că am rămas gravidă cu el şi
sunt…………….
……………..Eram fericit. Urma să fiu şi eu licean. Aveam în faţă o vacanţă
mare, în care trebuia să mai şi învăţ, dar era mult mai relaxant. Într-una din
serile noastre dedicate amintirilor, i-am spus bunicului că aş vrea să merg la
Braşov să văd ce mai este pe-acasă. A fost de acord, dar a venit şi el cu o
idee.
- Să-i scrie Violeta o scrisoare mamei ei în care să-i spună că este
bine şi să nu-şi facă griji pentru ea. Să-i spună că George se comportă bine cu
ea, dar să aibă grijă să nu o descopere cumva că acesta i-a interzis să ia legătura
cu ea.
- Te-ai gândit foarte bine! Aşa o mai liniştim şi pe ea. Dar neapărat
trebuie scrisă de Violeta să-i recunoască scrisul. Trebuie să-i spună că face
numai curăţenie prin casă şi nimic altceva.
A doua zi m-am dus la Violeta şi i-am spus planul nostru. A început să
plângă şi să-şi strângă băiatul în braţe. A scris apoi scrisoarea care nu
trebuia să fie prea lungă. Am citit-o şi eu. Era bună, dar mi-am dat seama că
avea multe greşeli. Se vedea că ea nu a avut norocul să meargă la şcoală ca şi
mine. Nu am comentat nimic. Am stat şi m-am mai jucat cu Emil, care începuse să
mă cunoască, iar când trebuia să plec, plângea şi întindea mânuţele spre mine.
Plecam cu inima strânsă mereu. Mi-am luat rămas bun de la ea şi i-am spus că o
să vin când mă întorc din Braşov să-i povestesc tot. Am ajuns acasă şi am
hotărât cu bunicul să plec sâmbăta ca să pot merge duminica la cunoştinţele
mele. Probabil duminica îi găseam acasă.
CAPITOLUL V
Apar veşti despre mama?
Sâmbătă dimineaţa eram pregătit. Bunicul mi-a spus să-mi iau pe lângă
rucsacul meu un bagaj de mână în care să-mi mai pun un rând de haine şi nişte
bani de rezervă în el. Acest bagaj să-l las la locul special de bagaje din gară
şi să plătesc pentru mai multe zile.
- Nu ştii niciodată ce se poate întâmpla! îmi spune el. Tot timpul
să-ţi iei măsuri de precauţie cu atât mai mult că ai trecut prin atâtea acolo.
Te poate recunoaşte vreun borfaş din gară, că ăştia au nişte simţuri mai
dezvoltate ca noi ceilalţi. De aceea rezistă mult în mediul lor nesănătos.
Viaţa i-a creat astfel.
L-am ascultat şi mi-am
mai pregătit un bagaj apoi am plecat. Bunicul îmi dădea sfaturi şi când coboram
scările blocului. Era în stare să vină după mine, dar nu putea. Am ajuns în
Gara Braşov. Am dus bagajul şi am plătit pentru cinci zile. Am plecat apoi spre
casa mea, unde urma să dau scrisoarea Narcizei. Trebuia să scap de ea cât mai
repede că o simţeam ca pe o povară, dar în acelaşi timp voiam să o liniştesc
cât de cât pe Narciza cu veştile de la Violeta. M-am dus prima dată la casa
noastr…………..
………………... Dimineaţa am plecat în oraş, am mâncat ceva, apoi paşii m-au
îndreptat spre cas Tuşii Mia. Am ajuns în faţa casei, dar poarta era închisă.
M-am ridicat să văd dacă o pot deschide cum ştiam eu, dar era încuiată cu
cheia. Mă uitam prin curte şi, surprins, văd că este curat şi îngrijit ca
atunci când făcusem noi curăţenie. Eram liniştit. Probabil erau plecaţi pe
undeva.
Am mers la biserică, pentru că era duminică şi se ţinea slujbă. Am stat
până la sfârşit, apoi m-am reîntors, dar poarta era tot încuiată. O femeie
bătrână intra la poarta de lângă casa Tuşii Mia. Mă duc repede la ea şi o
întreb de vecinii ei.
- Pe Mia o cauţi? Este plecată de o lună la casa de la ţară! îmi spune
ea.
- Dar domnul doctor Mihai nu este?
- Bietul de el, merge mereu în Germania la control cu inima. Se simte
mai bine după ultima operaţie, dar îşi face mereu controale. Acum a plecat
împreună cu soţia şi cu minunea de fetiţă a lor.
- S-a căsătorit?
- Da, are o soţie de treabă şi o fetiţă frumuşică, cuminte şi tare
sufletistă. Vine în fiecare duminică la biserică unde aprinde mereu câte o
lumânare! Este foarte miloasă cu cerşetorii, lucru care ne-a cam pus pe
gânduri!..............
……………….Casa părintească, casa
groazei..
Eram terminat. Fusesem atât de aproape de mama la un moment dat că
înnebuneam de durere. Am hotărât să mai stau câteva zile, gândindu-mă că poate
o ţine sechestrată în casa bunicilor. Bunicul era speriat că sunt singur în
Braşov şi foarte aproape de ticălos. L-am liniştit spunând că o să stau numai
în casă şi din camera de la etaj pot vedea ce se întâmplă în curte. Dacă o văd
pe mama sau pe George o să anunţ poliţia. M-a înţeles, dar trebuia să-l sun în
fiecare zi să vadă că nu am păţit ceva. M-am urcat la etaj, unde ai mei nu au
reuşit să mobileze din lipsa banilor. Aici am găsit nişte saltele pe jos şi
multe vase şi lucruri infecte, ca de altfel, cum era toată casa. Nu mă mai
deranja nimic de-acum.
Am stat aşa până sâmbătă seara,
urmărind ce se întâmplă în casa bunicilor. Seara târziu începuse să se adune în
casă şi prin curte tot felul de persoane. Se pornise cheful cu muzică şi
grătare că venea un miros de simţeam că leşin. Eram hotărât a doua zi dimineaţă
să plec. Nu avem niciun motiv să mai stau. La un moment dat, am simţit că nu
mai rezist şi m-a luat somnul. M-am ridicat să merg să mă culc pe una din
saltelele infecte. Prin bezna din camera loveam tot felul de obiecte de pe jos
care răsunau din cauza ecoului. Eram nervos pe tot ce era în jurul meu şi chiar
le loveam eu cu picioarele. M-am trântit pe o saltea.
După câteva secunde s-a deschis
uşa camerei şi am văzut două umbre. Am încercat să mă ascund, dar nu aveam
unde. Cineva m-a prins de ceafă prin spate şi m-a trântit jos. Am auzit când
i-a spus celeilalte persoane.
- Lili, mergi înapoi la şef şi
dacă întreabă cineva de mine, spune-le că sunt plecat după ţigări.
Nu am realizat ce mi se întâmplă. Cel care rămăsese mirosea a băutură
şi tutun. Din câteva mişcări mi-a rupt hainele de pe mine şi am rămas complet
gol. Credeam că vrea să mă omoare. Mă rugam de el să mă lase în pace, dar în
momentul următor m-a legat la gură cu o cârpă că simţeam că mă sufoc. În
momentele alea de groază mi-a venit în minte imaginea băiatului din orfelinat
care fusese violat. Asta a urmat şi pentru mine. Nu avea cine să mă salveze. În
câteva minute am leşinat………..
………………- În timp ce tu plecai spre biserică, ticălosul de Silviu s-a
instalat în faţa blocului vostru să urmărească. Dar, spre ghinionul nostru, cum
ai dispărut tu au apărut doi poliţişti care au sunat şi au intrat în bloc. Cred
că el a bănuit ceva şi a aşteptat să iasă cei doi. Dacă a văzut că nu mai ies
şi-a dat seama că i-am întins o cursă şi a plecat spre biserică să-şi ducă alt
plan la îndeplinit. Nu ştiu dacă a vrut cu adevărat să-l omoare pe taică-su sau
a vrut numai să-l sperie. Cert este că el pe tine voia să pună mâna şi să te
folosească ca unealtă de stors bani, de la bunicul tău. Nu a putut să-şi ducă
nici al doilea plan la îndeplinit din cauza spiritului de dreptate al tatălui
său.
S-a luptat agăţat cu o mână în
frânghia clopotului şi pentru el nu a mai contat nimic altceva decât siguranţa
ta. Singur s-a îndreptat spre cuţitul care-i ameninţa viaţa şi pentru o secundă
a uitat că îl avea în faţă chiar pe fiul lui. L-a împins conştient că se vă prăbuşi
în gol, dar nu a mai calculat că acesta va încerca să se agăţe de tine. Tu
te-ai rostogolit pe scările şubrede şi una dintre ele ţi-a perforat muşchiul şi
ţi-a rupt osul. Ai avut fractură deschisă şi acum trebuie avut grijă să nu faci
infecţie. Dar de asta se vor ocupa cei de aici.
- Ce s-a întâmplat cu cei doi?
- Tatăl este internat şi el aici în spital. A avut o tăietură urâtă la
picior şi a pierdut mult sânge pentru că a stat suspendat în frânghie până am
ajuns la el să-i legăm piciorul. În schimb, feciorul lui a murit strivit de
betonul din faţa clopotniţei. A murit cu cuţitul strâns în mână. A fost
singurul obiect de care s-a ţinut în cădere. Dumnezeu să-l ierte!
- Eu am plecat la bunicul tău după…………..
…………… Numele meu pe peretele beciuclui
După câteva săptămâni de aşteptare, când nimeni nu se mai gândea la
nimic decât la „Acţiunea Braşov”, a venit şi vestea cea mare. Avusese loc
descinderea cu mascaţii în urma căreia au fost
prinşi toţi şobolanii în timpul, aşa zisei, reuniuni religioase. Cel mai
important era faptul că fusese capturat şi George, şeful clanului. Eram atât de
emoţionat că nu puteam să mă opresc din plâns. Cred că făcusem o criză,
deoarece vorbeam cu unchiul şi cu bunicul iar lacrimile îmi curgeau fără să-mi
dau seama. Voiam să plec imediat spre Braşov. Nu ştiu la ce mă aşteptam să
găsesc în casa unde mă născusem şi unde trăisem cei puţini ani ai copilăriei
mele.
Totuşi voiam să ating pereţii casei şi să văd cum ajunsese căsuţa din
curte, unde urma atunci să trăiesc fericit alături de părinţi. În acea căsuţă
am cele mai multe amintiri unele frumoase alături de Marius, protectorul şi
îndrumătorul meu, apoi împreună cu cei doi prieteni Romeo şi Florina cei doi
ţigănuşi, alături de care mi-am trăit poate cele mai frumoase clipe din viaţa
după ce am rămas singur. Dar nu pot să uit nici cel mai groaznic lucru care mi
s-a putut întâmpla la ultima mea vizită aici, când am fost la un pas de moarte
din cauza prietenului pedofil al lui George.….
……….. Aerul suferinţei şi a durerilor care au bântuit casa atâţia ani.
Cel care venise cu cheile din partea poliţiei Braşov, a început să ne
povestească despre cum a decurs acţiunea de prindere. L-am rugat să mă lase un
pic să văd totul şi apoi o să-l ascult.
Am mers tăcut prin toată casa. Fiecare colţişor îmi amintea de o
persoană dragă. Când am intrat în bucătărie mi-a apărut în faţă imaginea lui
George. Acolo îl văzusem prima dată. Ce impresie bună îmi făcuse atunci
imaginea lui plăcută. Parcă o văd pe bunica, cum se mândrea cu faptul că ea ni
l-a adus în casă. Singura supărată de aici era mama care nu a rezista să stea
mult cu ei şi a plecat trântind uşa. Cât de clară aveam în faţă scena de
atunci. Unde ajunsesem în urma târgului făcut de bunica cu George. Am ieşit din
bucătărie şi încercat să mai găsesc ceva de care să-mi amintesc cu plăcere. Nu
am reuşit.
Totul era schimbat şi mă simţeam într-o casă străină. Am ieşit şi m-am
dus la casa noastră din curte. Ochii mi s-au oprit pe mansarda casei unde mi se
întâmplase ultima nenorocire de acolo. Parcă aud şi acum vocea ticălosului care
mă maltratase.
Am intrat înăuntru unde era un dezastru. Cred că aici se adunau oamenii
fără adăpost. Probabil i-a dus vreunul dintre cei care au fost cu mine înainte.
Mi s-a părut că aud zgomot şi foşnet venind de sus. Mă sperii şi ies fugind
afară. Mă îndrept spre cei care aşteptau în curte. Îi rog să stăm afară şi să
ne povestească ce s-a întâmplat. Nu mai suportam să intru înăuntru. A scos
câteva scaune şi ne-am aşezat cu toţii. Ascultam cum ne povestea, dar eu parcă eram
departe. Auzeam frânturi din cuvintele lui. Când am auzit cuvântul George,
mi-am revenit şi l-am pus să repete ce a spus.
- George a fost prins la o casă din apropiere. Aici stătea el şi câteva
persoane apropiate lui. Era casa uneia dintre femeile care acum muncea pentru
el aici. Această femeie a fost cam nesupusă şi tot timpul a încercat să fugă,
sau să vorbească cu persoane noi care veneau la întruniri. Nu a avut nicio
scăpare. Mai grav, nenorocitul i-a tăiat vârful limbii ca să nu mai poată
vorbi. În acel moment Violeta a leşinat şi a căzut de pe scaun. Persoana despre
care vorbea era Narciza, mama ei. Silviu, s-a ocupat de Violeta să-şi revină,
iar eu am rupt-o la fugă înspre casa ei. Am intrat în curte şi din casă ieşea
Narciza. Am putut să o recunosc cu toate că era foarte slabă şi schimbată la
faţă. M-am aruncat în braţele şi o strângeam ca un nebun. Săraca voia să se
îndepărteze de mine şi nu reuşea. Am început să strig cât puteam de tare că
sunt Alexandru băiatul Laviniei. Într-un târziu am simţit mâna care mă mângâia
pe cap. Era o linişte totală. Mă mângâia dar nu putea să-mi vorbească.
M-am desprins din braţele ei şi i-am spus că Violeta este la mine
acasă. M-a lăsat pe scările casei şi a început să fugă şi să scoată nişte
sunete greu de descris. Am plecat în urma ei, dar nu mă ajutau picioarele să o
prind. Când am ajuns acasă erau căzute amândouă în genuchi îmbrăţişate. Toţi
plângeau. Dacă ne vedea cineva zicea că se toarnă vreun film nu că se
regăsiseră mama cu fiica după ani de zile şi de suferinţă. Cele două au rămas
mult timp îmbrăţişate, iar noi ascultam mai departe şirul poveştii.
- Când l-au adus pe George în curtea casei de aici, toate femeile au
tăbărât pe el cu pumnii şi picioarele. Nu le mai putea stăpâni nici poliţia.
Probabil şi aceştia le-au lăsat să-şi verse necazurile pe el. Una dintre ele a
dispărut în casă şi când s-a întors, venea calmă spre el şi fără ca cineva să
observe i-a băgat un cuţit de mai multe ori în burtă strigând la el:
criminalule, trădătorule!
Femeile din curte au povestit poliţiştilor că fusese iubita acestuia şi
mulţi ani fusese călăul celor din casă. O chema Gina. După ce George a găsit
altă femeie mai frumoasă, a abandonat-o şi a trimis-o în cuşca cu leoaice. Cele
care au avut de suferit din cauza ei, au tratat-o exact cu aceleaşi metode de
tortură cum făcuse şi ea cu ele. George nu a mai putut fi salvat, fiind o
pierdere pentru poliţie deoarece a luat cu el multe din secretele afacerii. Mă
ridic de pe scaun şi merg la Narciza, care o ţinea strâns pe Violeta, parcă să
nu o mai piardă.
- Tanti Narciza, pe mama nu aţi mai văzut-o?
S-a ridicat ca arsă de pe scaun şi m-a luat de mână. Mă trage după ea
prin casă ca o persoană nebună. Mă duce pe scări în beci, unde descopăr o
cameră imensă cu multe saltele pe jos. Mă aşează în faţa peretelui şi cu
genunchii pe saltea îmi arată nişte litere pe perete. Simt că ameţesc şi mă
sprijin de ea. Era scris numele meu în cimentul peretelui…………..
Cobor din taxi şi încerc să deschid poarta. Din curte se aude un lătrat
de câine. E bine, mă gândesc în sinea mea că aşa mă vă auzi şi va veni Tuşa
Mia.
Am auzit o uşă cum se deschide şi văd o umbră subţire şi iute care
venea spre mine. Îi spun că sunt o cunoştinţă de-a Tuşii Mia şi vreau să
vorbesc cu ea. Îmi deschide poarta şi din acel moment simt o înţepătură în
inimă. Merg încet în spatele fetei şi mă sprijin tot mai apăsat în baston. Îmi
deschide uşa de la casă şi mă invita în bucătărie. Nu reuşesc să-i văd faţa
fiindcă tot timpul era cu spatele la mine. În uşa bucătăriei apare Tuşa Mia,
care în momentul când mă vede se lasă uşor pe scaun şi-i cere feţei un pahar cu
apă. Bea apa din pahar şi se ridică tot uşor cum se lăsase şi vine să mă
îmbrăţişeaze.
- Puiul meu drag, în sfârşit ai apărut după atâţia ani! Mă strângea şi
mă săruta pe toată faţa.
- Stai aici că-l chem pe Mihai să te vadă! După ce a făcut transplantul
de inimă tot timpul întrebă de tine. A sunat şi la orfelinat să vadă dacă nu
te-ai întors acolo. Pe cât de rece a fost cu tine până la operaţie, pe atât de
afectat a fost când ai dispărut de aici.
Ascultam stupefiat mărturisirea Tuşii şi nu înţelegeam nimic. A plecat
înspre etaj unde stătea doctorul, iar eu am rămas cu fata care se uita pe furiş
la mine. La un moment dat privirile ni s-au întâlnit şi amândoi ne-am speriat
unul de celălalt. Eu m-am simţit că-mi ia foc faţa, iar ea s-a retras în camera
unde stăteam eu înainte. Nu am avut timp să mă gândesc la această întâmplare că
am auzit cum venea cineva pe scări. Am întors privirea şi am rămas blocat când
în uşă a apărut bărbatul din cimitir.
Aceeaşi reacţie a avut şi el când m-a văzut. Tuşa nu mai înţelegea
nimic. Se uita la amândoi şi nu realiza ce se întâmplă cu noi.
Cel care a făcut primul pas a fost doctorul. A venit şi m-a îmbrăţişat
uşor, dar dintr-o dată m-a strâns în braţe şi nu-mi mai dădea drumul. Parcă
visam. Prea multe mi se întâmplase în acea zi. Nu mai puteam gândi logic. Ne-am
aşezat la masă şi doctorul a început să povestească ce s-a întâmplat la
cimitir. Tuşa asculta şi nici ea nu mai înţelegea cum de ne-am întâlnit amândoi
în acel loc. La un moment dat s-a auzit un glas de copil cum venea duduind pe
scări. Aud un glas de femeie care încearca să-l potolească. Mi se pare cunoscut
acel glas şi aştept să apară. Copilul fuge direct în braţele doctorului care-l
săruta şi-l ascundea parcă de mama sa care cobora scările.
Pentru mine imaginea mamei a fost un alt şoc. Mama nu era alta decât
Irina, asistenta de la orfelinat. Asta a pus capac la toate. Am încercat să mă
sprijin în baston dar corpul nu mă mai asculta. Am alunecat pe lângă scaun şi
masă şi m-am prăvălit jos…………..
…………………doctorul Mihai, avea nevoie de inimă. Numai că pusese o condiţie. Să nu
fie inima de ţigan, pentru că cel care i-a omorât familia, era un ţigan. Cei
din spital, ştiind cât de grav este şi că nu mai avea timp de aşteptare l-au
minţit că a venit un pacient care a avut accident rutier şi nu mai poate fi
salvat. Aşa l-au păcălit şi i-au pus inima lui Romeo. Până să-l opereze m-a
văzut pe holul spitalului şi a strigat la cei de la paza să mă dea afară din
spital. După operaţie când m-a văzut din nou cu Irina prin spital mi-a zis la
ureche „ţigăncuşă frumuşică”. Mi-am dat seama că cel care vorbea acum nu era
altul decât doctorul în pieptul căruia bătea inima fratelui meu. În fiecare zi
o trimitea pe Irina să mă ducă la el. Nu mai putea să stea nicio zi fără mine…………..
…………. Când ne-am culcat era aproape ora patru dimineaţa. După câteva
ore de somn am sărit din pat ca ars. O visasem pe mama care stătea ascunsă în
mansarda casei noastre. Nu mai aveam răbdare să aştept să se scoale ceilalţi.
M-am dus la Tuşa Mia.
- Tuşico, ştiu unde este mama!
- Stai cuminte, băiatul mamii, că o s-o găsim cu timpul!
- Nu, nu, am visat că este ascunsă în mansarda noastră de la casă! Ieri
când am fost acolo singur, am auzit zgomote venite de sus, dar m-am speriat şi
am ieşit repede afară fără să spun celorlalţi ceva. Sigur este acolo! Tuşa s-a
dus repede la Mihai şi i-a povestit. A coborât împreună cu Irina şi am plecat
toţi trei cu maşina. Încercau să mă liniştească, dar lacrimile îmi curgeau pe
obraji. Am ajuns în faţa casei, iar eu am luat-o la fugă prin casă şi pe scări
în sus. Era întuneric înăuntru. Lumina intra doar printre scânduri, înăuntru.
Am auzit un foşnet şi până să ajungă şi ei sus am descoperit o femeie ghemuită
într-un colţ, înfăşurată cu mai multe pături.
Speriată de zgomotul făcut de noi încerca să se ascundă şi se ruga să
nu o batem. I-am auzit vocea şi mi-am dat seama că era mama. Am început să
strig cât mă ţineau puterile. Mamaa, mamaa! I-am simţit îmbrăţişarea. Nu
conteneam să strig mamaa, mamaa, mamaa! Cuvinte care se auzeau din ce în ce mai
slab până nu le-am mai auzit!
Pentru noul val în literatură, Filip Florian este considerat de mulţi „perla coroanei“. Toate bufniţele e un roman care descoperă cât de încurcată e povestea cu istoria.
Cu aşa „dosar“ al autorului, se poate spune că romanul a fost în general bine primit. Cu multă preţuire pentru scriitură („roman extraordinar“ - Adina Diniţoiu, „scriitor incredibil“ - Florin Irimia), cu observaţia că se uită cumva pe geam la tema grea a obsedantului deceniu („abordează cam estetizant experienţa carcerală trăită de bunicul lui Emil“ - Adriana Stan) şi cu o stimă mai largă, un pic dezumflată („minunatele poveşti... nereuşind să-şi depăşească gratuitatea“; „abundă în detalii care de care mai lipicioase, menite să lase gura apă cititorului amator de fondante stilistice“ - Alex Goldiș), dar nu mai puţin autentică.
În urmă cu câţiva ani, o scriitoare franceză, Chloé Delaume, a scris o carte: Locuiesc în televizor. A făcut un experiment, s-a uitat la televizor timp de doi ani şi apoi a povestit experienţa prin care a trecut. Totul s-a transformat: trupul, creierul, limbajul, ce vorbea cu ea, ce vorbea cu ceilalţi. A
simţit că era de fapt în televizor, că tot ce se întâmplă acolo e viaţa
ei. Ce tip de produs ajunge omul care creşte la televizor?
Credeţi
că am ars etape în aceşti 20 de ani? Mi-aduc aminte că fostul ambasador
al SUA în România, Mark Gitenstein, le-a recomandat românilor să ia
drept exemplu Polonia, pentru că e o ţară de la care România ar avea ce
să înveţe. 
Există o tendinţă în societatea actuală, şi asta poate e de import, fetişizarea dusă la extrem a corpului?