de AURORA LIICEANU
În urmă cu câţiva ani, o scriitoare franceză, Chloé Delaume, a scris o carte: Locuiesc în televizor. A făcut un experiment, s-a uitat la televizor timp de doi ani şi apoi a povestit experienţa prin care a trecut. Totul s-a transformat: trupul, creierul, limbajul, ce vorbea cu ea, ce vorbea cu ceilalţi. A
simţit că era de fapt în televizor, că tot ce se întâmplă acolo e viaţa
ei. Ce tip de produs ajunge omul care creşte la televizor?
Asta e o problemă extraordinară, pentru că eu multă vreme am crezut că
timpul petrecut la televizor, deci statul în faţa televizorului ţine şi
de faptul că nu există o cultură a timpului liber, în sensul unei
varietăţi de activităţi. A sta la televizor este uşor şi comod. Nu te
costă bani, nu trebuie să te deplasezi, să pleci în excursii sau să
practici sportul. Şi am zis că oamenii săraci se uită la televizor. Ei,
nu e chiar aşa, pentru că, având în vedere că tehnologia comunicării s-a
dezvoltat în halul ăsta, televizorul a ajuns să aibă funcţii pe care
nici nu le-am crezut. De exemplu, este funcţia de mediatizare: după ce
apari la televizor ai notorietate. Notorietatea e mai importantă decât
competenţa, în orice domeniu, şi aşa îţi găseşti popularitate. Copilul
care este cel mai popular în clasă, la şcoală nu este neapărat cel mai
deştept, cel mai bun. Această democratizare pe care a adus-o
televiziunea nu poate fi negată. Oricine poate avea acces la imagine şi
imaginea este partea cea mai importantă a reuşitei sociale. Pe de altă
parte, ce spune experimentul aceasta seamănă, psihologic, cu experimente
în care oamenii au fost izolaţi – inversul –, izolaţi, complet, pe
modelul închisorii de pe vremuri, când era pur şi simplu un deces
social, chiar familia spunea că eşti mort sau plecat.
Aşa-numita recluziune, mi-aduc aminte de personajul
Papillon, a stat ani de zile într-o încăpere întunecată, fără să schimbe
o vorbă cu nimeni.
În acele momente, sigur că se produc alterări de identitate, sigur că
limbajul, monologul cu tine nu poate să acopere nevoia de altul, faptul
că nu putem sta singuri mult timp. Nu trăim în codri, trăim în lume. Ai
nevoie de diferite tipuri de relaţii. Televiziunea e o frontieră. Acum
s-au spart toate frontierele în diferite realităţi. Dar o frontieră nu e
pusă la punct. Am citit un scriitor ungur care a spus:
„vorbim de toleranţă, toleranţă la nesfârşit, dar nimeni nu vorbeşte de intolerabil. Să definim şi intolerabilul“.
Televiziunea spune şi iar spune. Nimeni nu spune cât este de mare
libertatea de expresie şi ce limite are. Pentru că, dacă mergem pe ideea
libertăţii totale de expresie, atunci dispar absolut toate lucrurile
care ţin de disciplina socială.
|
Traian Băsescu |
|
Traian Băsescu e foarte abil. Singurul
lucru care-i face rău e temperamentul lui. Temperamentul nu întotdeauna
acompaniază o inteligenţă socială astfel încât să-ţi aducă avantaje.
Discursul lui este foarte corect. A avut scăpări, aceea cu „ţigancă
împuţită“, când se ştia necontrolat. Dar, pe de altă parte a dansat cu
ţiganii. Vorbeşte fluent, pare controlat, sunt convinsă că el este nativ
un bun comunicator. |
Ar trebui şi câştigată libertatea de expresie.
Şi se câştigă o libertate care vedem cât se plăteşte de greu.
Libertatea se plăteşte greu pentru că, în momentul în care arunci
castana în curtea omului, el începe să fie disperat, dezorientat,
derutat. Confruntat cu multe alegeri, individul ajunge să devină
candidat la sindromul Buridan, considerat de către psihologi ca o
manifestare a indeciziei şi depresiei. Ce poţi să faci? Cine îţi dă
criteriile pentru o bună alegere? Am să fac o comparaţie cu comunismul:
n-aveam informaţii, nu ştiam ce se întâmplă, eram un fel de enclavă
izolată în lume. Alegerile erau simple. S-au făcut multe experimente ca
să se demonstreze că unii oameni sunt sugestibili şi influenţabili, ca
la hipnoză sau la orice experiment la care unul se lasă greu, dar altul
imediat face ce i se spune. Oamenii sunt foarte diferiţi. Ceea ce e
interesant astăzi e cum s-a ajuns la această contagiune socială, adică
această capacitate de a prelua o informaţie şi de a o considera ca
propriul tău punct de vedere, a devenit ca o epidemie socială. Este o
expresie a lipsei gândirii critice.
Se pierde limita bunului-simţ? Aş lega această epidemie
socială de conceptul de ruşine, care există în continuare, dar e din ce
în ce mai ignorat în plan social.
Ruşinea este un concept social şi interpersonal. Nu e un concept
personal. Ruşinea se învaţă. Ca şi sentimentele, ca şi culpabilitatea,
ca şi vinovăţia. Se învaţă. Ruşinea este o chestiune care priveşte
atitudinea faţă de altul. E ca diferenţa între regret şi remuşcare.
Regretul e personal, remuşcarea e socială.
În cazul plagiatului lui Victor Ponta, unde aţi vedea situată această ruşine: regret sau remuşcare?
Cred că e o disociere totală. Ştie foarte bine ce se întâmplă şi
foloseşte lucrurile astea pur şi simplu. Nu este precum comuniştii
înrăiţi, care ştiai că sunt spălaţi pe creier de ideea că sunt fideli,
nu oportunişti. Oportunismul e altceva, e când te disociezi de tine şi
ai două faţete ale personalităţii pe care le pui foarte uşor împreună
fără nici un fel de problemă. Sunt oameni care nu sunt oportunişti.
Fanaticii nu sunt oportunişti.
|
Victor Ponta |
|
Victor Ponta este un om extrem de
calculat. Este imatur încă, când se va maturiza va fi mult mai calculat.
Are o răceală fundamentală şi cred că este un om care îşi cunoaşte
foarte bine interesele. Vrea putere. Are siguranţă de sine pentru că
siguranţa de sine puternic exprimată corelează cu infatuarea, cu
narcisismul. Până la urmă, îmi pare foarte rău că trebuie să spun, dar
puterea pentru bărbaţi este un drog extraordinar de mare. |
Ei chiar cred în idee!
Ei chiar cred şi n-ai ce să le faci. Ţin minte că pe vremuri, când
primeam cărţi din America, m-am şi speriat o dată pentru că într-o carte
erau chestiuni legate de China. Iar la vremea aia, ce ştiam noi de
China? Eu am aflat în ‘84 că nu exista ideea de concediu şi nici de
pensie. Şi acolo spunea aşa: că la revoluţia culturală, când s-au
eliberat femeile să nu mai facă ceai la toţi bărbaţii din casă şi să
umble supuse, a urmat un val de sinucideri, pentru că erau formate,
setate într-un sistem de valori şi de percepţii ale vieţii şi au fost
mutate în alt sistem. Nu se poate aşa. Omul nu se adaptează cu uşurinţă.
Eu dacă vreau să vă spun: „
de mâine, dvs. să fiţi kamikaze!“, n-o să fiţi. E o chestie de metabolism mental.
Brainwashing-ul, spălarea creierului, este invenţie chinezească.
În momentul în care tu nu mai ai comunicare cu tine, nu te mai gândeşti
seara, cât de puţin, cine eşti tu, ce e cu tine, încetezi să gândeşti.
Dar asta cere timp. Asta au făcut chinezii. Pentru că îi luau de
dimineaţa până seara în şedinţe şi le inoculau idei despre partid şi
despre problemele lor politice. Ei cădeau frânţi, nu aveau timp să se
întâlnească cu ei mental. Erau epuizaţi psihic şi cedau.
Vă pun două declaraţii faţă în faţă. Pentru că am fost
foarte mirat şi chiar m-am gândit oare ce ar spune un psiholog
uitându-se la
ceea ce se întâmplă. Parchetul General spune că premierul
Victor Ponta n-a plagiat, l-a absolvit de vină, şi imediat, la câteva
ore, premierul îi cere ministrului Educaţiei să fie foarte vigilent cu
hoţii de la bacalaureat care vor să copieze.
E explicabil. Pentru că este un comportament care vrea să întărească
nevinovăţia. În momentul în care ai pornit pe un anumit lucru, trebuie
să ai puterea şi curajul să mergi în direcţia aceea. Orice ţi-ar face,
tu mergi în continuare cu aceeaşi strategie. Nu taci. Dacă taci, la
nivelul publicului, eşti oarecum într-o situaţie ambiguă. Dacă vii şi
întăreşti, e ca şi când...
...nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
Exact, dacă mergi în continuare cu aceeaşi strategie, înseamnă să
creezi la un anumit tip de oameni o îndoială, poate nu-i chiar aşa. Pe
când, dacă taci, tăcerea ori te dă ca vinovat, ori te dă nevinovat.
Credeţi
că am ars etape în aceşti 20 de ani? Mi-aduc aminte că fostul ambasador
al SUA în România, Mark Gitenstein, le-a recomandat românilor să ia
drept exemplu Polonia, pentru că e o ţară de la care România ar avea ce
să înveţe.
Polonezii merg până la capăt. Este ceva ce noi nu
avem. Şi poate şi din cauză că în istoria noastră ni s-au servit
diferite versiuni ale noastre. Polonezii au totuşi un nucleu permanent
în ideea de a fi polonez. Mai e o chestiune foarte interesantă la noi.
În faţa unui eşec sau a unei probleme, ai o cauză externă şi o cauză
internă. Cauza internă e că tu eşti parte în proces şi trebuie să se
ţină cont de tine în construcţia unei explicaţii. Românii tind să
externalizeze. Şi vedeţi explicaţiile: ruşii au fost de vină, turcii au
fost de vină, noi suntem superbi şi minunaţi. Pe chestia asta a venit,
după părerea mea, narcisismul indus în timpul comunismului. Românilor nu
le place să le dea lecţii Europa, dar, în acelaşi timp, noi, faţă de
noi, avem o părere foarte proastă. Românul nu are o părere bună despre
el, percepţia noastră despre noi nu e bună.
De ce când un polonez spune „noi, polonezii“ e un cuvânt de laudă, dar când spunem „noi, românii“, e puţină ironie?
Noi când spunem „noi, românii“ este o chestie infantilă, ambivalentă.
Când suntem xenofobi, când suntem narcisişti. Unele lucruri la noi sunt
contradictorii. Am fost odată la o cercetare cu adolescenţii din Europa,
prin ‘92 sau ‘93. Acelaşi test s-a dat la toţi şi la sfârşit am fost
întrebată următorul lucru:
„Cum e posibil ca adolescentul român să
aibă o imagine de sine proastă, adică nu are acel «eu sunt foarte
important, ştiu că sunt the best
» şi, în acelaşi timp, are o satisfacţie faţă de viaţă mare, se bucură, e bine dispus?“.
Din punct de vedere psihologic e imposibil, pentru că un om care se
desconsideră el pe el nu poate să se bucure de viaţă. Şi nici acum nu
ştiu răspunsul.
|
Elena Udrea |
|
Elena Udrea n-a înţeles că „beauty is
beauty“ şi „mind is mind“. Pentru ceea ce fac Angela Merkel sau Hillary
Clinton se cere mind. Aici a greşit. Elenei Udrea i se cerea mintea, şi
nu cum arată. Pentru că beauty e altă meserie, te duci top model şi se
plăteşte, dacă natura ţi-a dat ceva din care poţi să exploatezi,
foloseşte-l. Voltaire zice că frumuseţea este cartea de vizită în alb pe
care natura o dă favoriţilor ei. |
Ca să schimbăm puţin registrul şi să ajungem la cele două feţe ale feminităţii, pe care le-aţi prezentat în ultima dvs. carte, Supuse sau rebele, sunt românii supuşi şi rebeli în acelaşi timp?
Românii nu au disciplină, nu au consecvenţă. Sunt un popor suficient de
iraţional sau prea mult iraţional. Aici semănăm cu grecii. Mie un grec
mi-a spus odată:
„comunismul la noi nu mergea!“. Aţi văzut că
ei sparg, omoară, grecii sunt apucaţi. Românii sunt apucaţi din când în
când şi pe urmă dorm, dorm liniştiţi, sunt răbdători, par indiferenţi,
pasivi şi pe urmă iar îi apucă. Dar problema este ceea ce se numeşte
disciplină, poporul nu este educat, nu educaţie culturală, că nu mă
interesează dacă a citit Kant, e vorba de o educaţie a vieţii, de
raportul cu religia. În psihologie se zice că există trei feluri de
euri: eul personal, te ştii singur pe lume, metafizic, eşti cu cosmosul,
întâlnirea cu lumea pare departe... Este eul interpersonal, neamul, cei
pe care îi vezi, cu care intri în relaţii, prietenii, rudele. Şi eul
social. Eu stau pe strada asta, ar trebui să-mi cunosc vecinii, nu să mă
bag în casă şi să mă uit pe stradă şi să nu mă intereseze nimic. Este
legat şi de conceptul de cetăţenie. În loc să te defineşti la nivelul
cel mai larg şi după să cobori către personal, tu mergi de la personal
către celelalte. Cetăţenia nu e înţeleasă la noi. Cetăţenia e un concept
raţional, nu e unul emoţional câtuşi de puţin. În blocuri, unde oamenii
trăiesc în vecinătate, ei nu se prea înţeleg. Pentru că nu sunt
raţionali. Pentru că pe mine nu mă interesează dacă tu umbli cu minijupe
sau eşti nu ştiu cum, mă interesează dacă toţi de aici trebuie să
reparăm poarta. Avem un interes comun şi el ar trebui să fie prioritar.
Nu trebuie să ne iubim, nu trebuie să fim plăcuţi de vecini, să avem
relaţii neapărat. Ei, dar la noi acest aspect emoţional, iraţional, cum
să-i spun, contează mai mult.
Există o aplecare către mize mici? Mă gândesc că de foarte multe ori ne pierdem vremea cu ceea ce s-ar numi nimicuri.
Cu micuţismele. Lucruri derizorii. „Ţara arde“ şi noi ne frământăm unde
e Elodia sau cu alte drame personale. Ştirile de interes naţional se
confundă cu dramele unor existenţe mărunte.
Şi pierdem mizele mari.
Pentru că noi suntem provinciali. Suntem un popor provincial. E vorba
de o conştiinţă mai largă decât cea personală, pentru că, la cea
personală, suntem nişte furnici pe lumea asta. Problema este că trăim la
nivelul solului. Trăim în timpi mici, fără a gândi mai departe în timp.
Şi ne mulţumim cu puţin.
La orizontală. Verticala nu ne mai interesează.
Da. Psihologic, se pare că nu suntem programaţi pe date lungi. Dacă vă
spun ce o să fie peste o mie de ani, nu vă interesează câtuşi de puţin.
|
Crin Antonescu |
|
Crin Antonescu este locuit de o
fantasmă, cred, o fantasmă puternică. Şi el vorbeşte uşor, dar când
vorbeşte uşor câteodată îmi pare că sună a învăţământ politic. Nu-mi mai
rămâne nimic în cap. Spre deosebire de Băsescu, care punctează
lucrurile, are vârfuri. Traian Băsescu a spus lucruri logice, adică pe
înţelesul tuturor, dar la un moment dat ieşi din modă. Oamenii se
plictisesc repede astăzi. |
Vorbind despre ultima dvs. carte, am pomenit-o mai devreme, unde folosiţi sintagma aceasta: „supuse sau rebele“.
Supusa Hadley (prima soţie a lui Ernest Hemingway) şi rebela Zelda
(soţia lui Scott Fitzgerald). Ce înseamnă să trăieşti lângă o
celebritate?
Mi-a părut rău că nu am considerat-o pe a treia nevastă, Martha
Gellhorn, care l-a provocat foarte mult pe Hemingway. Compatibilitatea
într-un cuplu ţine de ce aşteptări are unul de la celălalt. Cu asta
putem să dăm şi definiţia mai pragmatică a iubirii. Cred că, dacă te
cunoşti foarte bine, trebuie să te uiţi foarte bine în tine, să te
percepi şi să vezi în fond ce vrei tu. Şi dacă ştii ce vrei tu, atunci
te angajezi în relaţiile care-ţi răspund la ce vrei tu.
Traiul lângă o celebritate, ca să răspund acum direct la întrebare,
este dificil, dar în acelaşi timp are o droaie de avantaje. Când stai
lângă o celebritate, care celebritate are şi ea personalitatea ei,
puternică, e posibil să nu faci faţă la provocare. Hadley n-a făcut.
Ce avantaje are?
Ea a avut avantajele, simplele avantaje, pentru că era setată să fie
măritată. Era la o vârstă la care începea să dea din coate, nu se putea
să fii la 29 de ani nemăritată în perioada aceea. Dar să ştiţi că şi
astăzi, la 29 de ani e prima criză a fetelor, pentru că, deşi admit că
nu se mărită, vor o relaţie stabilă, vor un viitor. Şi a doua criză e la
34-35, când e vorba de copil, când vine ceasul biologic şi nu te mai
lasă. Pe de altă parte, poţi să spui şi că el, Hemingway, nu era copt,
avea 21 de ani, era mult mai mic decât ea. Dacă gândim psihanalitic, el
căuta o femeie care să fie o versiune mult diferită de maică-sa.
De cine vă simţiţi mai aproape, de Hadley sau de Zelda?
Bineînţeles că de Zelda. Nu-mi place Hadley. Ştiţi care e partea sigură
la Hadley? Hemingway a fost o paranteză în viaţa ei. După despărţirea
de el, ea s-a măritat, şi-a văzut de treabă, relaţia ei cu Hemingway a
fost un accident, exact cum îţi rupi tocul la pantof şi pe urmă îţi
repari pantoful. Nu, Hadley adevărată era extra-Hemingway. Ea a revenit
la matca ei. Totuşi a făcut compromisuri, a existat un interes pentru a
păstra această relaţie, dar nu în sensul ca să-l păstreze pe Hemingway,
ci să nu divorţeze, să nu se separe. Pentru acest lucru ea a acceptat
lucruri care nici nu-i treceau prin cap, a acceptat să trăiască în trei
la un moment dat. Însă în lumea de astăzi e altfel, Updike a scris că
adulterul este o chestie normală. Eu chiar m-am amuzat şi am spus că un
bărbat care are experienţa adulterului doreşte o evaluare externă,
pentru că evaluarea internă, ca la proiecte, este: „m-a apreciat“, l-a
ales o femeie, l-a apreciat, l-a plăcut. Nu te obligă nimeni să te
însori. Dacă te-ai însurat, să ştii ce înseamnă. Eu sunt absolut
convinsă că iubirea are un nucleu adevărat, dar el s-a schimbat foarte
mult. L-am înţeles pe Hugh Hefner, care a zis după război, când lumea
era plânsă, disperată, nenorocită:
„am vrut să scot revista Playboy
, să se bucure oamenii.
Au vrut erotism, oamenii au vrut să-şi dea drumul, să înţeleagă că
viaţa e făcută şi din iubire, dar am căzut în pornografie“, a spus
el. El a vrut erotism, nu a vrut pornografie. Asta s-a întâmplat cu
România. Am crezut că, dacă se pune problema carierei, să te emancipezi
ca femeie, n-o să se producă o epidemie de blonde şi de silicoane.
Există o tendinţă în societatea actuală, şi asta poate e de import, fetişizarea dusă la extrem a corpului?
În istoria culturală a omenirii, s-a pus accentul când pe cap, când pe
corp. Acum este corpul. Adică relaţia dintre interior şi exterior este
variabilă. Partea pe care n-o înţeleg este că exteriorul a devenit
foarte comun, banal, acelaşi exterior şi nu s-a dezvoltat nimic în
interior. Sunt o droaie de femei aproape identice. Nu înţeleg de ce şi
le schimbă futboliştii, pentru că seamănă între ele, dar sunt goale
înăuntru. Dacă tot semeni în exterior, atunci dezvoltă-ţi interiorul.
Aţi muncit enorm pentru acel doctorat în psihologie. Cum vă simţiţi colegă de titlu cu Victor Ponta?
În acea perioadă nu era epidemia asta de doctorate, de aici s-a pornit.
Pot să spun că am dat cel mai îngrozitor doctorat. Eu am dat fonetică
ca psiholog, am dat cinci examene, bibliografia în trei limbi străine,
cu control serios. Nu cum se dau astăzi, pe nimic. O parte dintre
intelectuali a făcut însă pact cu lumea borfaşilor. Atâta vreme cât tu
iei la o participare - şi mie mi s-a întâmplat să mi se dea 200 de euro
ca să fiu într-o comisie de doctorat - , sunt borfaşi. Asta e părerea
mea. E mult mai corect să spui când ţi se cere să faci parte din
comisie: nu, e prea puţin, nu se poate, la revedere, nu particip. Dacă
ai acceptat, ştii condiţiile, te supui unui contract, atunci de ce iei
banii?
Credeţi că ar fi trebuit să reacţioneze mai aplicat lumea academică la chestiunea plagiatului?
Absolut! Dar asta e o notă generală a noastră, pentru că la noi nu ştiţi cum se spune?:
„E securist, dar e băiat bun“.
Această cumsecădenie ţine de o practică a emoţiei, a căderii în
emoţional, care continuă. Dacă spui un lucru pe faţă, nimeni nu o să-ţi
spună că eşti obiectiv. Toată lumea o să spună că eşti rău. Mie mi se
întâmplă adesea să mi se spună că sunt rea: „
fii şi tu mai înţelegătoare!“.
Nu poţi să fii înţelegătoare. Trebuie să discriminezi. Dar nu se poate,
că te loveşte nepotismul. E îngrozitor. Şi nu există educaţie,
părinţii, după ce-şi pompează şi împing copiii, nu-şi dau seama că îi
handicapează, că de fapt nu-i lasă să zboare, să se descurce şi să vină
înapoi în patru labe că au dat de greu. Nu să-l împingi din spate,
pentru că-l nevolniceşti.
|
Monica Macovei |
|
Monica Macovei este extrem de logică,
prea logică pentru contextul în care trăim cu toţii şi pentru
imaturitatea noastră politică. Îi lipsesc anumite abilităţi sociale care
ar ajuta-o foarte mult. Vedeţi, până şi Merkel zâmbeşte. Trebuie să fii
totuşi diplomat. Ea nu e suficient de diplomată, cred. Daniel Morar
este foarte rigid. Pare că este un om care-şi face uşor duşmani pentru
că are prea multă rigiditate. |
Cum aţi caracteriza, pe scurt, următoarele personaje: Monica Macovei?
Monica Macovei este extrem de logică, prea logică pentru contextul în
care trăim cu toţii şi pentru imaturitatea noastră politică. Îi lipsesc
anumite abilităţi sociale care ar ajuta-o foarte mult. Vedeţi, până şi
Merkel zâmbeşte. Trebuie să fii totuşi diplomat. Ea nu e suficient de
diplomată, cred.
Daniel Morar...
Daniel Morar mi se pare că e un tip foarte rigid. Pare că este un om
care-şi face uşor duşmani pentru că are prea multă rigiditate.
Traian Băsescu...
Traian Băsescu e foarte abil. E foarte inteligent social. Singurul
lucru care-i face rău e temperamentul lui. Temperamentul nu întotdeauna
acompaniază o inteligenţă socială astfel încât să-ţi aducă avantaje. Pe
de altă parte, discursul lui este foarte corect. A avut scăpări, aceea
cu
„ţiganca împuţită“, când se ştia necontrolat. Dar, pe de
altă parte, a dansat cu ţiganii. Vorbeşte public fluent, el pare
controlat, sunt convinsă că el este nativ un bun comunicator.
Crin Antonescu...
Crin Antonescu este locuit de o fantasmă, cred, o fantasmă puternică.
Şi el vorbeşte uşor, dar când vorbeşte uşor câteodată îmi pare că sună a
învăţământ politic. Nu-mi mai rămâne nimic în cap. Spre deosebire de
Băsescu, care punctează lucrurile, are vârfuri. Traian Băsescu a spus
lucruri logice, adică pe înţelesul tuturor, dar la un moment dat ieşi
din modă. A fost mult atacat şi apoi opt ani înseamnă mult timp. Oamenii
se plictisesc repede astăzi, nu mai au răbdare à la long. Permanent ni
se spune să ne schimbăm, să ne reinventăm şi acest lucru influenţează
oamenii. Câteodată, la un moment dat, trebuie să ştii când să ieşi din
scenă şi să intri. Trebuie dozată prezenţa şi absenţa cuiva, astfel
încât să fie confortabilă pentru cel ce te percepe. Pentru că prea mult
nu e bine şi prea puţin, te uită lumea, mai ales astăzi. Apoi, oamenii
politici la noi sunt extrem de dornici să se expună la televizor,
considerând că doar aşa îi cunoaşte electoratul, deci nu prin ce fac,
prin ideile lor, ci prin prezenţă fizică.
|
Cum sunt românii |
|
Românii nu au o disciplină constantă
sau nu au consecvenţă. Românii cred că sunt un popor suficient de
iraţional sau prea mult iraţional. Aici semănăm cu grecii. Mie un grec
mi-a spus odată: „comunismul la noi nu mergea!“. Aţi văzut că ei sparg,
omoară, grecii sunt apucaţi. Românii sunt apucaţi din când în când şi pe
urmă dorm, dorm liniştiţi, sunt răbdători, par indiferenţi, pasivi şi
pe urmă iar îi apucă. |
Victor Ponta…
Victor Ponta cred că este un om extrem de calculat. Este imatur încă,
când se va maturiza va fi mult mai calculat. Are o răceală fundamentală
şi cred că este un om care îşi cunoaşte foarte bine interesele. Vrea
putere. Are siguranţă de sine pentru că siguranţa de sine puternic
exprimată corelează cu infatuarea, cu narcisismul. Până la urmă, îmi
pare foarte rău că trebuie să spun, dar puterea pentru bărbaţi este un
drog extraordinar de mare. Femeile n-au atâta dorinţă de a fi
importante. Poate că istoric n-au fost învăţate, susţinute. Nici o
femeie nu a pus atât la bătaie imaginea ca Elena Udrea în dorinţa de a
se afirma. A mizat pe faptul că aspectul fizic este mai mult luat în
consideraţie la femei decât la bărbaţi.
Cu ea vroiam să închei. Elena Udrea...
S-a expus mult pentru a se afirma. Dar partea proastă e că a exagerat, a
fost foarte prost sfătuită. Psihologii spun că scara ierarhică este
importantă pentru percepţia individului care vrea ascensiune. La femei,
s-a constatat că frumuseţea este importantă în funcţiile mai de jos, mai
modeste. Şi, cu cât urci, oamenii îşi doresc ceva pe lângă aspectul
fizic acceptabil. Poţi să câştigi electoratul, dar poţi să câştigi având
clasă. Putea să fie o femeie cu clasă. Ce reproşez eu multor femei de
la noi, nu vorbesc de Monica Macovei acum, este că par de cele mai multe
ori nişte persoane fără stil, fără rafinament. Banii nu rezolvă acest
lucru, cu banii nu poţi cumpăra clasă. Şi Carla Bruni, şi Elena Udrea au
bani. Dar Carla Bruni are clasă, ştie cum să se prezinte oficial, când
s-a dus la americani le-a tăiat tot avântul să o critice, pentru că a
fost absolut impecabilă ca aspect fizic. Elena Udrea pare să facă
progrese şi să fie mai temperată în felul în care se prezintă, probabil
cu timpul se învaţă măsura.
Elena Udrea are clasă în politică?
Ca politician a plecat cu stângul. Cu poşeţele şi toalete impresionante
merge, dar până la un anumit nivel. Poşetele rămân. Memoria omului este
legată de concret, nu de idei. Concretul e mai puternic decât ideea.
Are prestigiu psihologic. Nu vedeţi că se bat pe lucruri care sunt
concrete? Nu vedeţi că din Iliescu o să ne rămână „
măi animalule“?
Rămân nişte ştampile care nu se uită. Or, Udrea a venit cu ştampilele
astea concrete ale ei. Ce ştie omul? Că a venit cu pantofi cu toc la
inundaţii şi i-a împărţit femeilor, un gest cu totul deplasat,
nerealist, că a umblat cu poşete Vuitton, că s-a urcat pe bicicletă, că
şi-a pus ie. Elena Udrea n-a înţeles că
„beauty is beauty şi mind is mind“. Pentru ceea ce fac Angela Merkel, Hillary Clinton şi alte femei politiciene se cere
mind, nu se cere
beauty. Aici a greşit. Elenei Udrea i se cerea mintea, şi nu cum arată. Pentru că
beauty
e altă meserie, te duci top model şi se plăteşte, foarte frumos, dacă
natura ţi-a dat ceva din care poţi să exploatezi, foloseşte-l, fără
îndoială. Voltaire zice că frumuseţea este cartea de vizită în alb pe
care natura o dă favoriţilor ei. Ţi-a dat natura această favoare,
foloseşte-o! Şi câştigi. Dar e altă categorie. Pe vremuri vorbeam cu
cineva şi ziceam: eu vreau democratizarea tuturor meseriilor, şi ăştia
cu sportul, şi ăştia care aleargă şi care sar, să fie la fel ca toţi
oamenii care descoperă virusuri, care fac ştiinţă. Democraţie totală. Şi
cineva mi-a zis: ştiţi, cu muşchiul nu progresează societatea, ci cu
capul! E corect, cu capul. Poţi să fii paralitic, dar ca să organizezi,
să conduci o naţie, un popor, o comunitate nu trebuie să fii frumos,
trebuie să ai minte.
Interviu cu psihologul AURORA LIICEANU, realizat de DRAGOŞ GHIŢULETE
Sursa: Revista 22
Blog: Selena
Pentru noul val în literatură, Filip Florian este considerat de mulţi „perla coroanei“. Toate bufniţele e un roman care descoperă cât de încurcată e povestea cu istoria.
Cu aşa „dosar“ al autorului, se poate spune că romanul a fost în general bine primit. Cu multă preţuire pentru scriitură („roman extraordinar“ - Adina Diniţoiu, „scriitor incredibil“ - Florin Irimia), cu observaţia că se uită cumva pe geam la tema grea a obsedantului deceniu („abordează cam estetizant experienţa carcerală trăită de bunicul lui Emil“ - Adriana Stan) şi cu o stimă mai largă, un pic dezumflată („minunatele poveşti... nereuşind să-şi depăşească gratuitatea“; „abundă în detalii care de care mai lipicioase, menite să lase gura apă cititorului amator de fondante stilistice“ - Alex Goldiș), dar nu mai puţin autentică.
