14 noiembrie 2013

„Copilărie sub cod roşu“







Î
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

„Copilărie sub cod roşu“


Autor: Harald Odăţeanu, 14.11.2013
Elena Sevaciuc, una dintre participantele la revolta din 15 noiembrie 1987 de la Braşov, a lansat, ieri, cartea „Copilărie sub cod roşu“, pe care a scris-o, spune ea, inspirată de viaţa copiilor străzii şi a mamelor nevoite să muncească în străinătate. La lansarea au fost invitaţi şi elevi de la Colegiile „Unirea“ şi „Andrei Bîrseanu“. „Strada a fost cea care m-a inspirat, începînd chiar cu zilele de după 15 noiembrie 1987. Atunci am ieşit în stradă, după care am făcut-o şi în 1989. Am scris pentru părinţi şi pentru copii, copii care de multe ori au ajuns în stradă, nu din vina lor, ci din neglijenţa părinţilor sau din încercarea acestora de a face bine pentru ei. Am încercat să demonstrez că în stradă nu se mai ţine cont de etnia din care fac parte aceşti copii, ei se împrietenesc şi trec împreună prin încercările vieţii. M-am referit în carte şi la drama femeii din România, ajunsă slugă prin străinătate, obligată să facă mari sacrificii pentru a încerca să ofere un trai mai bun copiilor ei“, a spus Elena Sevaciuc. Prezentînd cartea, scriitorul Andrei Bodiu spune că romanul este o poveste care reuneşte mai multe poveşti de viaţă. 
Sursa: Monitorul Expres

„Copilărie în cod roşu”

„Copilărie în cod roşu”

Autor: Sorin ŢÎRCĂ
Publicat la 14 noiembrie 2013
O lecţie de etică pentru copiii şi tinerii care nu se născuseră încă la începutul anilor ’90.
„Copilărie în cod roşu”
„Copilărie în cod roşu” este cartea lansată de Elena Sevaciuc (foto dreapta), soţia unuia din liderii revoltei din 15 Noiembrie 1987, Mircea Sevaciuc. Cartea, care conţine două volume, este povestea copiilor şi tinerilor care au avut extrem de puţine şanse în primii ani de după Revoluţia din 1989. Chiar Elena şi Mircea Sevaciuc au trăit o dramă emoţională când cei doi copii ai lor le-au dezvăluit decizia de a părăsi ţara şi a pleca în Anglia. La fel ca foarte mulţi tineri din ziua de azi, cei doi copii ai familiei nu îşi vedeau viitorul într-o ţară măcinată de corupţie şi cu o economie fără o direcţie clară. 
Cartea este o poveste a unui copil al străzii care a trăit în canale, trenuri, parcuri şi multe alte locuri în care nimeni nu ar vrea să-şi vadă copilul dormind şi trăind. „Strada este cea care m-a inspirat şi în 1987, şi în 1989. Exact în stradă am găsit acest subiect. Aici s-au petrecut cele mai multe evenimente, pe care am încercat să le prezint ca pe o temă de gândire pentru cei care au ajuns în stradă în acele momente. Acolo nu s-a mai ţinut cont că eu sunt rom, eu sunt român. Ei s-au împrietenit şi, împreună, au reuşit să treacă peste multe greutăţi, prin canale, prin trenuri trase-n triaj, prin tot felul de locuri unde nici cu gândul nu ne putem imagina că ar fi posibil să trăim. La fiecare pas îi aştepta o nouă încercare şi numai împreună reuşeau să o depăşească. Unii chiar şi-au pierdut viaţa”, a spus ieri, la lansarea cărţii organizată la Consiliul Judeţean, autoarea Elena Sevaciuc. 
Volumul al doilea al cărţii se axează pe drama femeilor care sunt obligate să-şi părăsească ţara şi copiii, în încercarea de a câştiga un trai decent. „În volumul al doilea am pus accentul mai mult pe mama eroului principal, care a plecat la muncă în străinătate, aşa cum fac mulţi părinţi în ziua de azi şi, în paralel cu suferinţa copilului în ţară, am prezentat suferinţa femeii care ajunge să fie slugă în afara ţării”, ne mai spune Elena Sevaciuc. Scriitoarea militează pentru ca tinerii să rămână în ţara în care au crescut şi să încerce să-şi găsească propriul drum spre succes în locurile natale.
La masă cu criticii
Prezent ieri la lansare, prof. univ. dr. Andrei Bodiu (foto stânga), de la Facultatea de Litere Braşov, a făcut o scurtă analiză a cărţii: „Ideea principală pe care vreau sa v-o transmit este să citiţi romanul. Se citeşte uşor, conţine foarte multă naraţiune, sunt foarte multe poveşti, diferite, a personajului principal, a familiei  sale, reunite în două volume. Este un anume romantism al doamnei Sevaciuc, care stă între bine şi rău, care se confruntă în permanentă, iar rolul omului este acela de a învinge întotdeauna răul, fie că este vorba de cel din fiinţa sa, fie în jurul său. Autoarea ne îndeamnă să gândim la bine şi la binele pe care putem să-l facem în jurul nostru. Este experienţa unui copil braşovean, orfan, moment trist pe care l-a trăit în copilărie. Meritul cărţii este acela de a pleda pentru ideea de caracter, pentru ideea de bunătate, de compasiune, valori fundamentale umane”. La rândul ei, profesoara de istorie Simona Ciumbargic (foto stânga, lângă Andrei Bodiu) a apreciat că volumul „se adresează tinerilor care nu au cunoscut perioada postdecembristă şi care după ce vor citi această carte vor observa numeroase trăiri dramatice”.
Foto: newsbv.ro

Lansare de carte Elena Sevaciuc

Lansare de carte Elena Sevaciuc

IMG_1755Elena Sevaciuc a fost în primele randuri cu ocazia evenimentelor din noiembrie 1987, dar si in decembrie 1989. Astazi este prezenta ca scriitor.
„Vreau sa va spun că pe doamna Sevciuc o cunosc astăzi în persoana, dar am cunoscut-o prin carte. În schimb,  pe Mircea Sevaciuc il stiu de la inceputul anilor ’90, cand am copilarit impreuna intr-ale politicii romanesti, si am acceptat aceasta invitatie venita din partea unei persoane pentru care am avut intotdeauna prietenie. Ideea principala pe care vreau sa v-o transmit este sa cititi romanul. Se citeste usor, contine foarte multa naratiune, sunt foarte multe povesti, diferite, a personajului principal, a familiei  sale, reunite in doua volume. Este un anume romantism al doamnei Sevaciuc, care stă între bine si rău, care se confrunta in permanentă, iar rolul omului este acela de ainvinge intotdeauna raul, fie ca este vorba de cel din ființa sa, fie in jurul sau. Autoarea ne indeamna sa gandim la bine si la binele pe care putem sa-l facem in jurul nostru. Este experienta unui copil brasovean, orfan, moment trist pe care l-a trait in copilarie. Meritul cărții este acela de a pleda pentru ideea de caracter, pentru ideea de bunătate, de compasiune, valori fundamentale umane”, a făcut o scurtă analiză a volumului prof. univ. dr. Andrei Bodiu.
La rândul ei, profesoara Simona Ciumbargic, a spus: „Voi încerca să vă vorbesc din perspectiva profesorului de istorie, pentru că această carte mi-a transmis o mulțime de sentimente, care mi-a adus mai multe evenimente după 1989 și care se adresează tinerilor care nu au cunoscut perioada postdecembristă și care după ce vor citi această carte vor observa numeroase trăiri dramatice. Aduce în față problema tinerilor, a emigranților, a tinerilor care pleacă în străinătate și care ajung să aibă probleme cu drogurile și prostituția, problema romilor”.
Autoarea a mărturisit celor prezenți că „strada este cea care m-a inspirat și în 1987, și în 1989. Exact în stradă am găsit acest subiect. Aici s-au petrecut cele mai nulte evenimente, pe care am încercat să le prezint ca pe o temă de gândire pentru cei care au ajuns în stradă în acele momente. Am încercat să fac o apropiere între cei au fost în stradă, care s-au împrietenit și au reușit să treacă peste multe greutăți”.
La eveniment au fost prezenți și Etelka Babeș, soția eroului brașovean Liviu Cornel Babeș și veteranul novembriștilor brașoveni, Werner Sommerauer.

Sursa : newsbv
Sebastian Dan

Scriitoarea Elena Sevaciuc şi-a lansat o nouă carte

Scriitoarea Elena Sevaciuc şi-a lansat o nouă carte

Publicat in: Cotidianul Transilvania Expres nr. 6163 din Jo, 14 Nov 2013
Scriitoarea Elena Sevaciuc, una dintre braşovencele care a fost în prima linie la revolta anticomunistă din 15 Noiembrie 1987, dar şi la evenimentele din Decembrie 1989 a lansat ieri, la Consiliul Judeţean Braşov, cel de-al doilea volum al cărţii „Copilăria sub cod roşu”, tipărită la Editura Tipotex. „Prin acest roman încerc să cuprind strada, care m-a inspitat încă dinainte de 1989. Strada ne duce la şcoală, la serviciu, este scena mişcărilor sociale. Este o carte pentru părinţi, dar şi pentru copii, mulţi dintre ei ajunşi în stradă fără vina lor”, a declarat scriitoarea. Cel de-al doilea volum, a mai spus ea, pune accent pe o tânără, mama personajului principal, care plecat la muncă în străinătate. „Am încercat să prezint sufletul unei femei care a plecat în străinătate pentru a munci, ajungând slugă în afara ţării”, a explicat Elena Sevaciuc. Din păcate, a spus ea, „deşi în 1987 şi în 1989 am ieşit în stradă cu speranţa că fii noştri vor trăi mai bine în România, acest lucru nu s-a întâmplat”. Prezent la lansare, scriitorul Andrei Bodiu, a afirmat că „povestea Elenei Sevaciuc are şi un pronunţat caracter etic şi conţinut pedagogic. Experienţa personajului principal este dramatică, însă finalul este fericit. Citind acest roman, tinerii pot învăţa ce înseamnă bunătatea, compasiunea, dar şi faptul că nu trebuie să credem că tot ce avem acum ne este dat pentru totdeauna”.   (R.C.)

11 noiembrie 2013

Selena: Lansare de carte si «Apelul de sub Tampa»

Selena: Lansare de carte si «Apelul de sub Tampa»:                                                                                   Se  întâmplã în  România         Evenime...

Lansare de carte si «Apelul de sub Tampa»



                                    
                                             Se  întâmplã în România

        Eveniment cultural de exceptie la Consiliul Judetean Brasov


Cu ocazia aniversarii a peste «Un Sfert de Veac» de la «Revolta brasovenilor impotriva comunismului din 15 noiembrie 1987» la Consiliul Judetean Brasov vor avea loc in data de 13.nov. doua evenimente. Lansare de carte si «Apelul de sub Tampa»  O participanta la manifestatia de strada de acum 26 de ani, continua lupta de educatie si speranta a tinerei generatii cu ajutorul condeiului. Scriitoarea Elena Sevaciuc Selena va lansa romanul COPILARIE SUB COD ROSU vol.I si II. Prezentarea romanului va fi facuta de catre Prof. univ. dr. Andrei Bodiu. La evenimentul cultural vor participa elevi de la Colegiul National «Unirea» din Brasov  si de la Colegiul National Economic «Andrei Barseanu» Brasov,  insotiti de profesorii de istorie dl.Adrian Iliuteanu si fosta sa eleva Simona Ciumbargi, in calitate si de critici literari.
       Va invitam miercuri 13.nov.2013 ora 13.30 la Sala 120 din C.J.Brasov.                   
                                       
               Brasov 10 nov.2013                                        Comitetul de organizare

18 iunie 2013

Scrisoare deschisă poporului român, transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu



POPOR ROMÂN

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi! Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut.
Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu - dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte.
De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut, crescut şi educat în graniţele sale? Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria şi o recunosc toţi cei care le-au studiat.
Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ.
Scrierea sumeriană a apărut 1.000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat?
Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă
fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului.
Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma?
Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci !!!
Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci !!!
Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro - ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci !!!
Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ? Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci !!!
Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci !!!
Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile "nerentabile" la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul, iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci !!!
Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse, pentru ca fiii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:
1. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului,
sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care, habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci !!!
2. Elemente din tezaurul ţării, sunt trimise "la expoziţie" în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos, nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci !!!
3. Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor, străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională. Tu taci !!!
Slujbaşii ţării, căftăniţii, vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi, bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt "judecaţi" de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică "mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale". Tu taci !!!
Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. Tu taci !!!
Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze, spun că nu e nimic deosebit. Tu taci !!!
Şi se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns, deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată. Tu taci !!!
În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu taci !!!
Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. Tu taci !!!
Dacă te îmbolnăveşti, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. Tu taci !!!
Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României (de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al Ţinutului Secuiesc, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. Toţi tac !!! Tu taci !!!
Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii, pentru că eşti prea bogat în viziunea lor, sau nu meriţi ce ai câştigat, iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma. Tu taci !!!
Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. Tu taci !!!
Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul. Tu taci !!!
Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să te mai consulte pe tine... Tu taci !!!
Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri, fără să le pese de interesul naţiunii, trădând jurământul făcut la investire. Tu taci !!!
ASTA SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI, POPOR ROMÂN, ŞI TU TACI !!!
Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.
Cât o să mai taci ?
Trezeşte-te, popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii.

Sursa: COTIDIANUL.RO
                                                              Blog: Selena

11 iunie 2013

Doctorul Leonard Coldwell şi vindecările miraculoase de cancer. Rată de succes: 92,3%

   

ORICE CANCER SE POATE VINDECA  ÎNTRE 2 ȘI 16 SĂPTĂMÂNI

 

Leonard Coldwell este o autoritate medicală recunoscută în vindecarea cancerului, a sindromului de oboseală cronică și a altor afecțiuni legate de stres. Este autorul a 19 cărți de succes, printre care și cele două mega-bestseller-uri „Singurul răspuns la cancer” și „Singura soluție pentru a supraviețui bolii și doctorului tău”. Cărțile sale au fost vândute în peste 57 de milioane de exemplare, cititorii, beneficiind astfel de metoda sa de vindecare. Metoda doctorului Coldwell se numește „Sistemul medical bazat pe instinct” (The Instinct Based Medicine System®) sau IBMS, și urmărește, în principal, eliminarea cauzelor tuturor bolilor.  

Descoperindu-și înclinația la o vârstă tânără, dr. Coldwell și-a vindecat propria mamă de hepatită, ciroză și cancer la ficat, o realizare aproape imposibilă, având în vedere că mamei sale i se pusese diagnosticul de boală în stadiu terminal, spunându-i-se că mai are 6 luni de trăit. Astăzi, 42 de ani mai târziu, ea este încă în viață și într-o perfectă stare de sănătate. De-a lungul carierei sale încununate de succes, dr. Coldwell a vindecat cca 35.000 de pacienți bolnavi de cancer, statisticile dovedind o rată de succes de 92,3%. În dorința de a ajuta bolnavii de cancer din întreaga lume, dr. Coldwell ține frecvent prelegeri, fiind unul dintre cei mai apreciați conferențiari pe teme de sănătate. În prezent, dr. Leonard Coldwell este consultantul a câteva dintre cele mai mari companii din lume, printre care IBM și Deutsche Bank - Deutscher Herold. De asemenea, a ajutat la constituirea celei mai mari companii de consultanță financiară din Europa - DGAV.

Apreciat de colegii de breaslă și de alte personalități din lumea medicală și chiar de celebrități de la Hollywood, Leonard Coldwell  (numit pe scurt „doctor C”) este considerat în prezent cel mai autorizat medic de medicină integrată naturală din lume, obținând patru doctorate și patru titluri PHD. Recent, Universitatea din Louisiana i-a acordat titlul onorific de medic umanitar, pentru rezultatele sale în vindecarea cancerului și îmbunătățirea calității vieții oamenilor.
Sursa: http://drleonardcoldwell.com/about/ 

În ziua de azi, cancerul este una din principalele probleme de sănătate ale omenirii. De aceea, este bine de știut că există multe căi de prevenire și vindecare a acestei boli. Doctorul Leonard Coldwell explică cele mai recente metode și tratamente care ajută la prevenirea, tratarea și vindecarea cancerului. Iată ce spune el în interviul difuzat în data de 18 ianuarie, 2013:


Traducerea interviului:
 
Reporter: Domnule doctor Caldwell, am urmărit câteva din înregistrările dumneavoastră video anterioare, în care afirmați că orice cancer ar putea fi vindecat într-un interval de câteva săptămâni. Ne puteți spune mai multe despre acest lucru și despre metodele prin care această vindecare devine posibilă?

Dr. Coldwell: Din experiența mea, orice cancer se poate vindeca într-un interval cuprins între 2 și 16 săptămâni. Unele cancere se pot vindeca în câteva minute, pentru că orice doctor oncolog din lume cu o experiența de peste 20 de ani cunoaște cazuri de vindecare spontană. Există chiar și o carte scrisă de un autor pe care nu-l agreez, și care prezintă mai multe cazuri de vindecare spontană, ceea ce înseamnă că fenomenul este posibil, iar noi trebuie doar să găsim calea de a accesa acest mecanism natural. Vindecări spontane au loc și în așa-zisele locuri sfinte, de genul Lourdes, unde se fac pelerinaje în acest scop. Aceste vindecări apar nu neapărat datorită locului respectiv, ci mai degrabă a așteptărilor și convingerilor bolnavilor.
 
 
În momentul în care scapi de starea acidă (acidoză) și toxicitatea internă, atunci când corpul devine alcalin și îmbogățit în oxigen prin adoptarea unei diete crude, vegane, și a sucurilor verzi, bogate în clorofilă, în calciul bun și minerale, deci în momentul în care corpul tău ajunge la alcalinitate, cancerul este stopat. Poate dura câteva zile sau câteva săptămâni, dar cancerul va fi oprit oricum. Trebuie să aduci corpul la un pH vindecător. pH-ul sângelui sănătos este, în mod normal, ușor alcalin, cu valoarea ideală de 7,36, dar într-o fază de vindecare, el trebuie să fie și mai alcalin, adică în jur de 7,5.
 
Un bun prieten al meu, reputatul dr. Martin din Germania, folosește o metodă de oxigenare a sângelui, prin care este scos tot sângele din corp, care la bolnavi este negru, după care este oxigenat, devenind roz. După 12 astfel de ședințe, ai un sânge ca de nou născut, lipsa oxigenului fiind astfel ușor de remediat. Este ca un dopaj, te energizează, dar legal.
 
Unii medici europeni folosesc injecții intravenoase cu vitamina C, în jur de 100 ml, de trei ori pe săptămână, iar în unele cazuri chiar mai des. Din propria mea experiență, pot să vă spun că tumorile sau cancerul au dispărut chiar și în două zile. Vitamina C este un puternic vindecător și ajută și în majoritatea bolilor cardiovasculare. Din păcate, în curând, vitamina C va fi un remediu dat numai pe rețetă și în formă sintetică, la fel ca și vitamina E. Vitamina E rezolva foarte ușor și eficient toate problemele legate de tensiune arterială, dar au decis să facă studii cu vitamina E sintetică, concluziile fiind că nu e eficientă. Bineînțeles că forma sintetică nu e eficientă, chimicalele nu vindecă, doar natura vindecă! Dacă natura creează o problemă, tot ea creează și soluția. Dacă ceva n-a existat acum 100 de ani, înseamnă că n-ai nevoie de acel lucru nici azi.
 
Când vrei să ajuți pe cineva și să-l informezi care este calea cea mai bună pentru a-și elimina rapid cancerul, trebuie să-i recomanzi în primul rând să treacă imediat la o dietă vegano-crudivoră. Există cărți, există bucătari care te pot învăța cum să prepari acest gen de hrană, există materiale video pe acest subiect. De asemenea, dacă bolnavul nu are vreo afecțiune a rinichilor, i-aș recomanda să bea 3-4 litri de apă pe zi, la care se adaugă o jumătate de linguriță de sare de mare. Avem nevoie de sare pentru toate funcțiile corpului. De fapt, avem nevoie de electricitate, iar această electricitatea poate fi produsă numai într-un mediu cu suficientă sare. Deci, dacă ai o carență de sare, ai și o problema de tensiune.

Reporter: Din câte știu eu, recomandarea medicilor este să reduci consumul de sare, mai ales dacă ai tensiunea mărită.

Dr. Coldwell: De fapt, este exact invers. Problema este că medicii fac referire la sarea de masă care, de cele mai multe ori, are următoarea compoziție: 1/3 sticlă, 1/3 nisip și 1/3 sare. Sticla și nisipul zgârie arterele și vasele de sânge, iar acestea încep să sângereze. În aceste cazuri, colesterolul merge acolo și începe să repare problemele, ca să nu sângerezi intern până mori. În această situație, se dă vina pe colesterol, ca principală cauză a tensiunii, pentru că îngustează vasele sanguine, când, de fapt, colesterolul încearcă să acopere diversele zgârieturi din interiorul vaselor. Prin urmare, această concluzie este absurdă, pentru că niciodată nu mori de prea mult colesterol, ci de prea puțin. Sunt mulți oameni cu colesterol 600, și care n-au nicio problemă de sănătate. Ce fac medicii din secția de arsuri? Persoanelor cu arsuri grave le dau în fiecare zi să mănânce între 20 și 25 de ouă fierte tari. Aceasta, pentru că ei știu că numai colesterolul poate reconstrui și genera celule noi, sănătoase, într-un timp foarte scurt. 
 
Celulele noastre conțin până la 80% colesterol. Deci de unde pot apărea noi celule sănătoase dacă nu ai suficient colesterol? Fiecare va trebui să aibă nivelul de colesterol măcar la 250. Și apoi ți se spune că LDL și HDL sunt colesterol rău și bun. Nici măcar nu este vorba de colesterol, ci de o proteină care transportă colesterolul. Vorbim deci de niște afirmații stupide. 
 
Dr. Gary Null și mulți alții spun că medicii și cei din profesia medicală au cea mai scăzută medie de viață, care este în jur de 56 de ani. Prin urmare, tu te duci la cineva care are cea mai scăzută medie de viață și cea mai ridicată rată a sinuciderilor (exceptându-i pe psihiatri) și a abuzului de alcool și de medicamente, ca să-l întrebi cum să faci să ai o viață sănătoasă, fericită și lungă. Cred că ar trebui să ne revizuim modul de gândire.


Sursă: Frumoasa Verde

                                                                     Blog: Selena

9 iunie 2013

În aşteptarea unei epifanii

de Tania Radu 


Pentru noul val în literatură, Filip Florian este considerat de mulţi „perla coroanei“. Toate bufniţele e un roman care descoperă cât de încurcată e povestea cu istoria.
Greu e să fii şi Filip Florian, în zilele noas­tre! În general, greu e să ai succes. Din cât ai, mai mult ţi se va cere. Cu aerul că fla­tează talentul autorului, publicul larg, dar şi criticii sunt necruţători. Se urcă sus, tot mai sus, sta­bilind unde le-ar plăcea să prindă mingea ur­mă­toa­rei cărţi sau măcar să imor­talizeze frumoasa tra­iec­to­rie a căderii. Autorul nu are aproape niciun cuvânt de spus, trebuie doar să vină la locul dinainte stabilit. Ce te faci însă când omul are chef să se lipsească de ga­lerie, să iasă pe uşa din spate şi să mai stea şi cu sine de vorbă, în haine de toată ziua, cu ochii la pomi, la munte sau la cer?
La debut, cu Degete mici, ţesătura era dea­să-deasă, cu fire multe, răsucite viguros, aduse de pe dos pe faţă şi invers, după un desen care se lămurea treptat şi se în­chi­dea cu noduri strânse, „fericite“. Stare de spirit senină, cu moralul fixat la amiază. Cu Băiuţeii, Filip Florian își lua un răgaz răsfăţat, executând „cu public“ gamele de di­mineaţă, dar nu de nevoie, egal, botos, ci improvizând cu mare chef la patru mâini (împreună cu Matei Florian) și anunţând dezin­volt care e stratul nutritiv al fic­ţiu­nilor sale. Abia în Zilele regelui părea că lu­mina scade melancolic şi reflexiv spre asfinţit, odată cu oboseala tânărului rege bă­trân Carol I (bătrân, dacă-l priveşti din­spre azi). Pseudobiografia suveranului, cu dantelăria ei contrafactuală şi cu neam­bi­ţioasa ei meditaţie istorică, rămâne una dintre cele mai frumoase cărţi ale ulti­mi­lor ani.
Trei cărţi cu miză, aşadar: în De­gete mici, cum şi cât te poţi apropia de adevăr; în Băiuţeii, mult mai la îndemână, copilul ca ax al lumii; în Zilele regelui, re­per înalt: unde aşază istoria onoarea şi în­semnele ei. Cea de a patra carte, Toate buf­niţele, vrea doar să povestească şi să stăruie liniştit pe nişte umbre mai vechi: de ce îţi taie de multe ori istoria drumul înapoi, spre refugiul incomparabil al co­pilăriei, de ce e atât de greu să-ţi ame­najezi existenţa pe partea cealaltă a lu­minii, ca bufniţele.
Din fericire, prozatorul Filip Florian a fost de la bun început iubit de critici, co­men­tat, lăudat chiar şi dincolo de blestematele „tabere“ literare. Mare diferenţă de tra­ta­ment faţă de Mircea Cărtărescu, de pil­dă, scriitor foarte preţuit de public, dar hăr­ţu­it cu cruzime în lumea literară, care, când nu-l acuză că are şi convingeri po­litice, aş­teaptă de la el şir ascendent de ca­po­do­pere. Sau, mai rău, se consumă in­tens să-i fabrice un uzurpator pe măsură, un fel de terminator care să-l disloce de­finitiv din topuri. În paranteză fie spus, şi Filip Flo­rian a fost turnat în acest rol aiu­ristic, şi chiar de la debut, după ce ex­pe­rimentul cu Radu Aldulescu obosise de-a binelea.
Cu aşa „dosar“ al autorului, se poate spu­ne că romanul a fost în general bine pri­mit. Cu multă preţuire pentru scriitură („ro­man extraordinar“ - Adina Diniţoiu, „scriitor incredibil“ - Florin Irimia), cu ob­servaţia că se uită cumva pe geam la te­ma grea a obsedantului deceniu („abor­dează cam estetizant experienţa car­ce­rală trăită de bunicul lui Emil“ - Adriana Stan) şi cu o stimă mai largă, un pic de­zum­flată („minunatele poveşti... nereuşind să-şi depăşească gratuitatea“; „abundă în detalii care de care mai lipicioase, me­nite să lase gura apă cititorului amator de fondante stilistice“ - Alex Goldiș), dar nu mai pu­­ţin autentică.
Numai că Toate bufniţele nu oferă unghiuri fa­vo­ra­bile lu­netiştilor anti­cărtă­rescieni. Nu rămâne deci de­cât să fie citită pentru ea însăşi: e mi­nunat scrisă, dar văduvită de energia in­teligentă a ce­lorlalte.
De aceleaşi dimensiuni cu Degete mici, ceva mai lung decât Zilele re­gelui, se­mă­nând cel mai bine cu Băiuţeii (titlul îm­părţit cu Matei Florian), noul ro­man pare cu mult mai subţire, de-a drep­tul rarefiat. În el, există de fapt numai ca­navaua scri­sului lui Filip Florian, pe care de această dată autorul n-a mai vrut să ţeasă nimic.
Filip Florian își asumă însă Toate bufniţele fără gesticulaţie de compensare şi, prin aceas­ta, dezarmează. Pe unii. Pe alţii îi în­ver­şunează să convoace inutil toate cir­cumstanţele atenuante, să apere, să ex­pli­ce, să supraliciteze un mic roman absolut pa­sabil, care nu avea de ce să fie o sur­pri­ză, necum o capodoperă, şi nici nu poate fi un eşec. Să nu uităm că autorul are la activ o performanţă rară, excelenta de­pă­şire a testului de regulă fatal: a doua carte (pentru mine, Zilele regelui).
Un orăşel de munte, în anul 2000, un bă­iat de 12 ani, extras de pe Aleea Băiuţei, care prelungeşte în precaritatea luminoasă a provinciei sărăcia tipică anilor ceauşişti, şi un bărbat calm, îndrăgostit de munte, proaspăt ieşit la pensie. Se află în pragul singurei decizii necondiţionate din viaţa lui: să-şi adune într-un caiet memoria ca­re tocmai „rugineşte încet“, retras într-o cămăruţă de închiriat, unde se văd brazii, vine bufniţa pe pervaz şi dogoreşte soba. Po­veşti paralele, apoi întretăiate, apoi iar paralele, se împletesc plăcut şi fac din pri­etenia celor doi o versiune suavă de ro­man al iniţierii reciproce. Copilul Lucian află totul, că există muzică clasică, şi jazz, şi rock, că bufniţele „vorbesc“, dar mai ales că faptele nu-ţi aparţin întotdeauna in­tegral, că îndărătul lor poate fi suferinţă, ruptură, eşec. Emil, mai vârstnicul său pri­eten, află că nimic nu contează ca fapt, ci doar ca afect. Artificiul străvechi al caie­tului (lui Emil) „găsit“ şi citit (de Lucian) este montat „în abis“, în caietul scris de acesta din urmă, adult. Pe bună dreptate s-a vorbit despre un delicat roman al for­mării ca scriitor.
Ca şi în Zilele regelui, Filip Flo­rian des­chide cu o scenă ex­cep­ţională: Lucian sa­pă un tunel în zăpadă, provocat de o mică „si­renă“ brună, cu beretă cro­şe­ta­tă, din bal­conul vecinilor. Urmau să se în­tâl­neas­că la mijloc, ar fi venit şi un cadou pentru el, misterios şi dătător de reverii. Paginile au lumină, sunet în priză directă, sunt ude, scârţâie şi miros a zăpadă, a copil în­cins de efort, latră cu câinele Zuri şi ex­plodează de simplul extaz de a fi. Scurta aventură se încheie pilduitor: la capătul tu­nelului nu e nimeni, fata e de­mult în bal­con, a trişat, el a săpat singur, ca ne­bu­nul, pentru nimic.
Nu altul e bilanţul vieţii lui Emil. Doar că tunelul a fost mult mai lung, mai în­tor­tocheat şi mai către nimic. Şi amintirile din caietul galben încep cu o încercare, tot nereuşită, de străpungere, dar nu prin zăpadă, ci prin istorie: copilul închis în va­liza de lemn cu capac găurit, la adăpost de bombele americane din 4 aprilie 1944. La capătul acestei experienţe stă o de­za­măgire mult mai lungă, anunţată discret de praful cenuşiu de pe feţele su­pra­vie­ţuitorilor. De acum, zilele vor trebui pri­vite, cel mult, cu ochi înceţoşaţi, de buf­niţă, care măcar aleg ce să vadă. În caietul lui Emil: „Ce prostie! O prostie uriaşă. O apuc întruna pe un drum interzis, cad în propria mea capcană şi tot încerc să ghicesc cum ar fi arătat lucrurile, viaţa, da­că unele întâmplări, măcar unele, n-ar fi avut loc“. „Privită aşa, numai cum ho­tărăsc eu, istoria mi-e dragă. O văd ca pe un sac fără fund, în care se adună ni­micuri, hazard, suferinţă şi fericire, un­de decid de unul singur ce intră şi aleg după toane ce iese, unde mă afund când doresc şi îmi studiez rănile şi bu­curiile pe îndelete. (...) Istoria, aşa cum am mo­delat-o, seamănă cu orice mo­nedă, are faţă şi revers, pe o parte e un evantai care te răcoreşte în toiul ză­du­fului, care te ajută să respiri, pe dos e o bilă de popice care, de mult, i-a izbit pe unii în plin, spulberându-i, iar pe alţii i-a atins prin ricoşeu, clătinându-i ori dă­râ­mân­du-i. Din perspectiva asta, spun cu mâ­na pe suflet eu, copilul născut în 1940, nimeni nu stă sigur pe picioare la ca­pătul unui război, nici învingătorii, nici învinşii, nici victimele, nici pro­fi­torii, nici cei care aplaudă, nici cei care se as­cund prin cotloane.“
„Romanul“ lui Emil presează masiv asu­pra aventurilor de cireşar postcomunist ale lui Lucian. Aşa „moi“ cum sunt, aceste istorii cu arestări şi întoarceri din infern, drame mute ale familiilor aruncate în de­pendinţele noii orânduiri, sunt mult mai bune, literar vorbind, decât relatarea, par­că de serviciu, a parcursului de salariat în câmpul muncii ceauşiste al lui Emil. Scena arestării tatălui, în praful stârnit de roţile Pobedei negre pe uliţe de sat; portretele în oglindă ale tatălui şi respectiv bu­ni­cului, atât de diferiţi în felul în care îşi vin­decă traumele; scena cu şobolanul ba­nal, care surpă muţenia autoimpusă a ta­tălui pe tema puşcăriei („Cu ochii lui că­prui gata să iasă din orbite, cu degetele îndoite şi răşchirate, cu capul clă­ti­nân­du-se întruna, nestăpânit, şi cu părul flu­turând bezmetic, deşi vântul adia tihnit. Şi urla. Urla din piept şi din rărunchi. Dezlănţuit.“) rămân în minte, pre­cum­pă­nesc asupra umorului mereu delectabil din „romanul“” lui Luci. Aici, o scenă ado­rabilă e cea din clasă, cu tatăl geamgiu, şi cam afumat, chemat în grabă să afle is­prăvile odraslei: „a izbutit să-şi scoată fe­sul, să se aplece, să-i pupe mâna şi, când s-a îndreptat la loc, să-i zică: daaaaaa, doaamnăăă, îi dau de mâncare, că mai bine creşteam un porc!“.
Pentru noul val în literatură, Fi­lip Florian este considerat de mulţi „perla coroanei“. În mod paradoxal, pentru că, în două­miism cel puţin, domină mult altceva, realismul brutal al străzii, al de­gradării studiate la microscop, auto-plân­sul de milă, scrâşnit şi autodistructiv, spe­rând exorcizarea. Nimic de acest fel la Fi­lip Florian. De aceea, rolul lui în cadrul ge­neraţiei e încă neclar. Cu siguranţă, e unul echilibrant, aproape formator, dar într-un fel încă necontagios. Deocamdată, ceea ce-l plasează pe locul excepţional, ocu­pat în numai câţiva ani, este stofa de veritabil sti­list. Autorul Degetelor mici este, într-ade­văr, cea mai pregnantă apa­riţie după Mir­cea Cărtărescu şi e sem­ni­ficativ că se vor­bește tot mai des de cla­sicitatea expresiei lui, de fibra „sado­ve­niană“. Mai util ar fi însă să fie ataşat la linia subţire de ce­re­brali sensibili şi artişti, pentru care istoria e temă de reflecţie, şi nu neapărat de edi­ficare etică (Ştefan Ago­pian e o posibilă re­ferinţă). Cu riscul re­proşului de nonim­plicare, la limită al lip­sei de atitudine, asu­mat (Radu Petrescu e cazul extrem).
Să mai aşteptăm deci. Toate bufniţele e un roman de pasaj, care descoperă cât de în­curcată e povestea cu istoria. „Starea de spi­rit“ este în impas, sub convingerea că nimic nu are o direcţie certă, niciun drum nu duce de la sine undeva şi e treabă de curat eroism să o apuci într-o parte sau alta, atâta timp cât nu mai ai iluzii şi nici nu ai ajuns să înţelegi pe deplin. Per­so­najul dublu Lucian-Emil, copilul şi bă­trâ­nul, două vârste şi nicio certitudine, pro­pune timid o soluţie, un drum pe de­de­subt, prin tunel: memoria.
Memoria şi atât. Stocare minuţioasă, nar­cisiacă, nuanţată, în vederea unei posibile epifanii. //

// FILIP FLORIAN
// Toate bufniţele
// Polirom, 2012

Sursa: Revista 22 

                                                   Blog: Selena

Lămâia te ajută să slăbeşti sănătos

 Lamaia-te-ajuta-sa-slabesti-sanatos-2f8f9

Destinată în special persoanelor cu imunitate scăzută, dar contraindicată celor care suferă de gastrită ori ulcer, dieta cu lămâie oferă rezultate eficiente dacă vrei să slăbeşti sănătos.

Principiile simple ale dietei cu lămâie:

•    O ceaşcă de apă caldă, cu o jumătate de lămâie stoarsă, băută dimineaţa pe stomacul gol ajută la eliminarea toxinelor acumulate în intestine în ziua precedentă. În acelaşi timp, vei preveni balonările, iar digestia va fi mult mai uşoară.
•    Adaugă suc de lămâie în orice: salată, supe şi ciorbe, în ceaiuri. Mestecă încet, nu te grăbi să mănânci. Acesta este un mare defect al femeii active, care de cele mai multe ori îşi ia mesele cele mai importante, în special prânzul, în mare grabă. Consecinţele se manifestă prin stări de disconfort, balonări sau îngreunarea digestiei. Dacă nu te grăbeşti, porţiile vor părea mai mari, iar substanţele nutritive vor fi mai uşor absorbite de organism.
•    Bea doar apă cu lămâie. Nu e doar un slogan publicitar, ci o realitate. O cană mare de apă caldă sau ceai cu puţin suc de lămâie proaspăt stors sau cu câteva felii de fruct, la sfârşitul mesei, te ajută să metabolizezi grăsimile. Sucurile carbogazoase cu aromă de lămâie NU sunt indicate.

Alte principii, la fel de simple, care te pot ajuta să slăbeşti natural şi să nu mai creşti în greutate la loc

•    Mănâncă doar atunci când îţi este foame. Ideal este să iei trei mese pe zi, la distanţă de cinci ore, cu două gustări sănătoase între ele. Mâncatul excesiv şi mai ales determinat de stres duce la afecţiunea numită “colon iritabil” care, pe lângă faptul că este extrem de neplăcut ca stare, poate avea consecinţe foarte serioase pentru sănătatea ta în viitor.
•    Atenţie la temperatura alimentelor şi băuturilor! Aceasta influenţează condiţia splinei, “bateria noastră” de energie, precum şi a altor organe. Este de preferat consumul alimentelor, băuturilor şi al apei la temperatura camerei sau uşor încălzite.



Publicat de Daniela Mironov Banuta
 
Citeste si

7 alimente care te ajută să slăbeşti

De ce slăbim şi apoi punem kilogramele la loc

Trucuri pentru a slăbi fără să ţii o cură drastică

Vasele în care gătim afectează calitatea mâncării şi sănătatea noastră

SUA aprobă un nou medicament pentru slăbit




Sursa: revista Felicia
                                                      Blog: Selena
 

8 iunie 2013

DOAMNE ŞI DOMNIŢE ALE ROMÂNILOR: XIX. "DOAMNA" TUDORA, MAMA LUI MIHAI VITEAZUL


Postat de George Marcu în August 31, 2012 la 3:16pm

 


„Doamna” Tudora [Teodora] (n. prima jumătate a sec. XVI – d. între 10 sept. 1605 sau 1/11 sept. 1606, Mănăstirea Cozia). Mama lui Mihai Viteazul (1593–1601). Negustoreasă (sau cârciumăreasă) în Târgul de Floci (port comercial la vărsarea Ialomiţei în Dunăre), o femeie săracă, „vânzătoare de rachiu”, după cum afirma cronicarul ungur I.Szamoskozy, sora lui Iane Epirotul (ban al Craiovei şi capuchehaie la Constantinopol), a fost probabil una dintre iubitele lui Pătraşcu cel Bun (1554–1557), după cum afirma fiul său în documentele oficiale, el considerându-se fiul natural al acestuia. Din legătura cu acesta s-a născut Mihai (1557 sau 1558). Primeşte mai multe moşii de la fiul său, printre care satele Studina Mesteacăi, Studiniţa Barbului, Cruşovul, Frăsinetul din câmp şi Studiniţa lui Hamei, cu toate hotarele lor (doc. din 27 septembrie 1597), pe care le va dărui, la rândul ei, unor lăcaşe de cult şi familiei. În toate documentele emise de cancelaria lui Mihai I, apare cu titulatura de „doamna Teodora”. După tragica moarte a lui Mihai Viteazul şi după exilul Doamnei Stanca şi a copiilor ei, Tudora s-a călugărit la Cozia, un loc de linişte şi de pază pentru cei necăjiţi sau prigoniţi: „Eu, … călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail voevoda din Ţeara Românească, vieţuit-am viaţa ceştii lumi deşartă… şi înşelătoare… şi am petrecut lumeaşte destul, în tot chipul în viaţa mea, până ajunsu şi la neputinţa bătrâneaţelor meale şi la slăbiciunea mea, în sfânta mânăstire, în Cozia la lăcuinţa sfintei troiţe şi la răpausul răposatului Mircea voevoda. Şi trăiiu de ajunsu şi luaiiu şi sfântul cin călugăresc derept plângerea păcatelor meale”. A dăruit acestei mănăstiri două sate din jud. Romanaţi, Frăsinet şi Studiniţa, pentru sufletul ei şi al lui Mihai, danie întărită şi de Doamna Stanca, în noiembrie 1602, când şi-a vizitat soacra. La începutul anului 1604, i-a trimis lui Nicolae Pătraşcu, nepotul său, mai multe daruri care să-l scoată din starea de sărăcie în care se zbătea, dar acestea au fost prădate pe drum, fiind foarte greu recuperate. Această „fostă cârciumăreasă, ibovnică domnească, fugară, pribeagă, doamnă, călugăriţă” (C. Gane), a fost înmormântată în pronaosul bisericii Mănăstirii Cozia, piatra de mormânt, cu panegiricul „aici odihneşte călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihai Voievod”, pusă de nepoata ei, Florica şi în numele lui Nicolae, datând din 7114 (1605 sau 1606).
Fişa se regăseşte în Enciclopedia personalităţilor feminine din România, coord. George Marcu, cuvânt înainte acad. Marius Sala, lucrare publicată de Editura Meronia, Bucureşti, 2012.

http://api.ning.com/files/iV6dHg0vyS1hWGjLI3NGzvQlBw*sMjUkwbIQ72ktqGRnZCH8ScO48yICCrjrw2IOyRYtssBsNwqoSONueJfanJmGP7Ujf1UV/Enciclopediapersonalitatilorfeminine.jpg






7 iunie 2013

O parte dintre intelectuali a făcut pact cu lumea borfaşilor

de AURORA LIICEANU 

În urmă cu câţiva ani, o scriitoare franceză, Chloé Delaume, a scris o carte: Locuiesc în televizor. A făcut un experiment, s-a uitat la televizor timp de doi ani şi apoi a povestit experienţa prin care a trecut. Totul s-a transformat: trupul, creierul, limbajul, ce vorbea cu ea, ce vorbea cu ceilalţi. A simţit că era de fapt în televizor, că tot ce se întâmplă acolo e viaţa ei. Ce tip de produs ajunge omul care creşte la televizor?
Asta e o problemă extraordinară, pentru că eu multă vreme am crezut că timpul petrecut la televizor, deci statul în faţa televizorului ţine şi de faptul că nu există o cultură a timpului liber, în sensul unei varietăţi de activităţi. A sta la televizor este uşor şi comod. Nu te costă bani, nu trebuie să te deplasezi, să pleci în excursii sau să practici sportul. Şi am zis că oamenii săraci se uită la televizor. Ei, nu e chiar aşa, pentru că, având în vedere că tehnologia comunicării s-a dezvoltat în halul ăsta, televizorul a ajuns să aibă funcţii pe care nici nu le-am crezut. De exemplu, este funcţia de mediatizare: după ce apari la televizor ai notorietate. Notorietatea e mai importantă decât competenţa, în orice domeniu, şi aşa îţi găseşti popularitate. Copilul care este cel mai popular în clasă, la şcoală nu este neapărat cel mai deştept, cel mai bun. Această democratizare pe care a adus-o televiziunea nu poate fi negată. Oricine poate avea acces la imagine şi imaginea este partea cea mai importantă a reuşitei sociale. Pe de altă parte, ce spune experimentul aceasta seamănă, psihologic, cu experimente în care oamenii au fost izolaţi – inversul –, izolaţi, complet, pe modelul închisorii de pe vremuri, când era pur şi simplu un deces social, chiar familia spunea că eşti mort sau plecat.

Aşa-numita recluziune, mi-aduc aminte de personajul Papillon, a stat ani de zile într-o încăpere întunecată, fără să schimbe o vorbă cu nimeni.
În acele momente, sigur că se produc alterări de identitate, sigur că limbajul, monologul cu tine nu poate să acopere nevoia de altul, faptul că nu putem sta singuri mult timp. Nu trăim în codri, trăim în lume. Ai nevoie de diferite tipuri de relaţii. Televiziunea e o frontieră. Acum s-au spart toate frontierele în diferite realităţi. Dar o frontieră nu e pusă la punct. Am citit un scriitor ungur care a spus: „vorbim de toleranţă, toleranţă la nesfârşit, dar nimeni nu vorbeşte de intolerabil. Să definim şi intolerabilul“. Televiziunea spune şi iar spune. Nimeni nu spune cât este de mare libertatea de expresie şi ce limite are. Pentru că, dacă mergem pe ideea libertăţii totale de expresie, atunci dispar absolut toate lucrurile care ţin de disciplina socială.

Traian Băsescu
Traian Băsescu e foarte abil. Singurul lucru care-i face rău e temperamentul lui. Temperamentul nu întotdeauna acompaniază o inteligenţă socială astfel încât să-ţi aducă avantaje. Discursul lui este foarte corect. A avut scăpări, aceea cu „ţigancă împuţită“, când se ştia necontrolat. Dar, pe de altă parte a dansat cu ţiganii. Vorbeşte fluent, pare controlat, sunt convinsă că el este nativ un bun comunicator.
Ar trebui şi câştigată libertatea de expresie.
Şi se câştigă o libertate care vedem cât se plăteşte de greu. Libertatea se plăteşte greu pentru că, în momentul în care arunci castana în curtea omului, el începe să fie disperat, dezorientat, derutat. Confruntat cu multe alegeri, individul ajunge să devină candidat la sindromul Buridan, considerat de către psihologi ca o manifestare a indeciziei şi depresiei. Ce poţi să faci? Cine îţi dă criteriile pentru o bună alegere? Am să fac o comparaţie cu comunismul: n-aveam informaţii, nu ştiam ce se întâmplă, eram un fel de enclavă izolată în lume. Alegerile erau simple. S-au făcut multe experimente ca să se demonstreze că unii oameni sunt sugestibili şi influenţabili, ca la hipnoză sau la orice experiment la care unul se lasă greu, dar altul imediat face ce i se spune. Oamenii sunt foarte diferiţi. Ceea ce e interesant astăzi e cum s-a ajuns la această contagiune socială, adică această capacitate de a prelua o informaţie şi de a o considera ca propriul tău punct de vedere, a devenit ca o epidemie socială. Este o expresie a lipsei gândirii critice.

Se pierde limita bunului-simţ? Aş lega această epidemie socială de conceptul de ruşine, care există în continuare, dar e din ce în ce mai ignorat în plan social.
Ruşinea este un concept social şi interpersonal. Nu e un concept personal. Ruşinea se învaţă. Ca şi sentimentele, ca şi culpabilitatea, ca şi vinovăţia. Se învaţă. Ruşinea este o chestiune care priveşte atitudinea faţă de altul. E ca diferenţa între regret şi remuşcare. Regretul e personal, remuşcarea e socială.

În cazul plagiatului lui Victor Ponta, unde aţi vedea situată această ruşine: regret sau remuşcare?
Cred că e o disociere totală. Ştie foarte bine ce se întâmplă şi foloseşte lucrurile astea pur şi simplu. Nu este precum comuniştii înrăiţi, care ştiai că sunt spălaţi pe creier de ideea că sunt fideli, nu oportunişti. Oportunismul e altceva, e când te disociezi de tine şi ai două faţete ale personalităţii pe care le pui foarte uşor împreună fără nici un fel de problemă. Sunt oameni care nu sunt oportunişti. Fanaticii nu sunt oportunişti.

Victor Ponta
Victor Ponta este un om extrem de calculat. Este imatur încă, când se va maturiza va fi mult mai calculat. Are o răceală fundamentală şi cred că este un om care îşi cunoaşte foarte bine interesele. Vrea putere. Are siguranţă de sine pentru că siguranţa de sine puternic exprimată corelează cu infatuarea, cu narcisismul. Până la urmă, îmi pare foarte rău că trebuie să spun, dar puterea pentru bărbaţi este un drog extraordinar de mare.
Ei chiar cred în idee!
Ei chiar cred şi n-ai ce să le faci. Ţin minte că pe vremuri, când primeam cărţi din America, m-am şi speriat o dată pentru că într-o carte erau chestiuni legate de China. Iar la vremea aia, ce ştiam noi de China? Eu am aflat în ‘84 că nu exista ideea de concediu şi nici de pensie. Şi acolo spunea aşa: că la revoluţia culturală, când s-au eliberat femeile să nu mai facă ceai la toţi bărbaţii din casă şi să umble supuse, a urmat un val de sinucideri, pentru că erau formate, setate într-un sistem de valori şi de percepţii ale vieţii şi au fost mutate în alt sistem. Nu se poate aşa. Omul nu se adaptează cu uşurinţă. Eu dacă vreau să vă spun: „de mâine, dvs. să fiţi kamikaze!“, n-o să fiţi. E o chestie de metabolism mental. Brainwashing-ul, spălarea creierului, este invenţie chinezească.
În momentul în care tu nu mai ai comunicare cu tine, nu te mai gândeşti seara, cât de puţin, cine eşti tu, ce e cu tine, încetezi să gândeşti. Dar asta cere timp. Asta au făcut chinezii. Pentru că îi luau de dimineaţa până seara în şedinţe şi le inoculau idei despre partid şi despre problemele lor politice. Ei cădeau frânţi, nu aveau timp să se întâlnească cu ei mental. Erau epuizaţi psihic şi cedau.

Vă pun două declaraţii faţă în faţă. Pentru că am fost foarte mirat şi chiar m-am gândit oare ce ar spune un psiholog uitându-se la
ceea ce se întâmplă.
Parchetul General spune că premierul Victor Ponta n-a plagiat, l-a absolvit de vină, şi imediat, la câteva ore, premierul îi cere ministrului Educaţiei să fie foarte vigilent cu hoţii de la bacalaureat care vor să copieze.
E explicabil. Pentru că este un comportament care vrea să întărească nevinovăţia. În momentul în care ai pornit pe un anumit lucru, trebuie să ai puterea şi curajul să mergi în direcţia aceea. Orice ţi-ar face, tu mergi în continuare cu aceeaşi strategie. Nu taci. Dacă taci, la nivelul publicului, eşti oarecum într-o situaţie ambiguă. Dacă vii şi întăreşti, e ca şi când...

...nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
Exact, dacă mergi în continuare cu aceeaşi strategie, înseamnă să creezi la un anumit tip de oameni o îndoială, poate nu-i chiar aşa. Pe când, dacă taci, tăcerea ori te dă ca vinovat, ori te dă nevinovat.

Credeţi că am ars etape în aceşti 20 de ani? Mi-aduc aminte că fostul ambasador al SUA în România, Mark Gitenstein, le-a recomandat românilor să ia drept exemplu Polonia, pentru că e o ţară de la care România ar avea ce să înveţe.
Polonezii merg până la capăt. Este ceva ce noi nu avem. Şi poate şi din cauză că în istoria noastră ni s-au servit diferite versiuni ale noastre. Polonezii au totuşi un nucleu permanent în ideea de a fi polonez. Mai e o chestiune foarte interesantă la noi. În faţa unui eşec sau a unei probleme, ai o cauză externă şi o cauză internă. Cauza internă e că tu eşti parte în proces şi trebuie să se ţină cont de tine în construcţia unei explicaţii. Românii tind să externalizeze. Şi vedeţi explicaţiile: ruşii au fost de vină, turcii au fost de vină, noi suntem superbi şi minunaţi. Pe chestia asta a venit, după părerea mea, narcisismul indus în timpul comunismului. Românilor nu le place să le dea lecţii Europa, dar, în acelaşi timp, noi, faţă de noi, avem o părere foarte proastă. Românul nu are o părere bună despre el, percepţia noastră despre noi nu e bună.

De ce când un polonez spune „noi, polonezii“ e un cuvânt de laudă, dar când spunem „noi, românii“, e puţină ironie?
Noi când spunem „noi, românii“ este o chestie infantilă, ambivalentă. Când suntem xenofobi, când suntem narcisişti. Unele lucruri la noi sunt contradictorii. Am fost odată la o cercetare cu adolescenţii din Europa, prin ‘92 sau ‘93. Acelaşi test s-a dat la toţi şi la sfârşit am fost întrebată următorul lucru: „Cum e posibil ca adolescentul român să aibă o imagine de sine proastă, adică nu are acel «eu sunt foarte important, ştiu că sunt the best» şi, în acelaşi timp, are o satisfacţie faţă de viaţă mare, se bucură, e bine dispus?“. Din punct de vedere psihologic e imposibil, pentru că un om care se desconsideră el pe el nu poate să se bucure de viaţă. Şi nici acum nu ştiu răspunsul.

Elena Udrea
Elena Udrea n-a înţeles că „beauty is beauty“ şi „mind is mind“. Pentru ceea ce fac Angela Merkel sau Hillary Clinton se cere mind. Aici a greşit. Elenei Udrea i se cerea mintea, şi nu cum arată. Pentru că beauty e altă meserie, te duci top model şi se plăteşte, dacă natura ţi-a dat ceva din care poţi să exploatezi, foloseşte-l. Voltaire zice că frumuseţea este cartea de vizită în alb pe care natura o dă favoriţilor ei.
Ca să schimbăm puţin registrul şi să ajungem la cele două feţe ale feminităţii, pe care le-aţi prezentat în ultima dvs. carte, Supuse sau rebele, sunt românii supuşi şi rebeli în acelaşi timp?
Românii nu au disciplină, nu au consecvenţă. Sunt un popor suficient de iraţional sau prea mult iraţional. Aici semănăm cu grecii. Mie un grec mi-a spus odată: „comunismul la noi nu mergea!“. Aţi văzut că ei sparg, omoară, grecii sunt apucaţi. Românii sunt apucaţi din când în când şi pe urmă dorm, dorm liniştiţi, sunt răbdători, par indiferenţi, pasivi şi pe urmă iar îi apucă. Dar problema este ceea ce se numeşte disciplină, poporul nu este educat, nu educaţie culturală, că nu mă interesează dacă a citit Kant, e vorba de o educaţie a vieţii, de raportul cu religia. În psihologie se zice că există trei feluri de euri: eul personal, te ştii singur pe lume, metafizic, eşti cu cosmosul, întâlnirea cu lumea pare departe... Este eul interpersonal, neamul, cei pe care îi vezi, cu care intri în relaţii, prietenii, rudele. Şi eul social. Eu stau pe strada asta, ar trebui să-mi cunosc vecinii, nu să mă bag în casă şi să mă uit pe stradă şi să nu mă intereseze nimic. Este legat şi de conceptul de cetăţenie. În loc să te defineşti la nivelul cel mai larg şi după să cobori către personal, tu mergi de la personal către celelalte. Cetăţenia nu e înţeleasă la noi. Cetăţenia e un concept raţional, nu e unul emoţional câtuşi de puţin. În blocuri, unde oamenii trăiesc în vecinătate, ei nu se prea înţeleg. Pentru că nu sunt raţionali. Pentru că pe mine nu mă interesează dacă tu umbli cu minijupe sau eşti nu ştiu cum, mă interesează dacă toţi de aici trebuie să reparăm poarta. Avem un interes comun şi el ar trebui să fie prioritar. Nu trebuie să ne iubim, nu trebuie să fim plăcuţi de vecini, să avem relaţii neapărat. Ei, dar la noi acest aspect emoţional, iraţional, cum să-i spun, contează mai mult.

Există o aplecare către mize mici? Mă gândesc că de foarte multe ori ne pierdem vremea cu ceea ce s-ar numi nimicuri.
Cu micuţismele. Lucruri derizorii. „Ţara arde“ şi noi ne frământăm unde e Elodia sau cu alte drame personale. Ştirile de interes naţional se confundă cu dramele unor existenţe mărunte.

Şi pierdem mizele mari.
Pentru că noi suntem provinciali. Suntem un popor provincial. E vorba de o conştiinţă mai largă decât cea personală, pentru că, la cea personală, suntem nişte furnici pe lumea asta. Problema este că trăim la nivelul solului. Trăim în timpi mici, fără a gândi mai departe în timp. Şi ne mulţumim cu puţin.

La orizontală. Verticala nu ne mai interesează.
Da. Psihologic, se pare că nu suntem programaţi pe date lungi. Dacă vă spun ce o să fie peste o mie de ani, nu vă interesează câtuşi de puţin.

Crin Antonescu
Crin Antonescu este locuit de o fantasmă, cred, o fantasmă puternică. Şi el vorbeşte uşor, dar când vorbeşte uşor câteodată îmi pare că sună a învăţământ politic. Nu-mi mai rămâne nimic în cap. Spre deosebire de Băsescu, care punctează lucrurile, are vârfuri. Traian Băsescu a spus lucruri logice, adică pe înţelesul tuturor, dar la un moment dat ieşi din modă. Oamenii se plictisesc repede astăzi.
Vorbind despre ultima dvs. carte, am pomenit-o mai devreme, unde folosiţi sintagma aceasta: „supuse sau rebele“. Supusa Hadley (prima soţie a lui Ernest Hemingway) şi rebela Zelda (soţia lui Scott Fitzgerald). Ce înseamnă să trăieşti lângă o celebritate?
Mi-a părut rău că nu am considerat-o pe a treia nevastă, Martha Gellhorn, care l-a provocat foarte mult pe Hemingway. Compatibilitatea într-un cuplu ţine de ce aşteptări are unul de la celălalt. Cu asta putem să dăm şi definiţia mai pragmatică a iubirii. Cred că, dacă te cunoşti foarte bine, trebuie să te uiţi foarte bine în tine, să te percepi şi să vezi în fond ce vrei tu. Şi dacă ştii ce vrei tu, atunci te angajezi în relaţiile care-ţi răspund la ce vrei tu.
Traiul lângă o celebritate, ca să răspund acum direct la întrebare, este dificil, dar în acelaşi timp are o droaie de avantaje. Când stai lângă o celebritate, care celebritate are şi ea personalitatea ei, puternică, e posibil să nu faci faţă la provocare. Hadley n-a făcut.

Ce avantaje are?
Ea a avut avantajele, simplele avantaje, pentru că era setată să fie măritată. Era la o vârstă la care începea să dea din coate, nu se putea să fii la 29 de ani nemăritată în perioada aceea. Dar să ştiţi că şi astăzi, la 29 de ani e prima criză a fetelor, pentru că, deşi admit că nu se mărită, vor o relaţie stabilă, vor un viitor. Şi a doua criză e la 34-35, când e vorba de copil, când vine ceasul biologic şi nu te mai lasă. Pe de altă parte, poţi să spui şi că el, Hemingway, nu era copt, avea 21 de ani, era mult mai mic decât ea. Dacă gândim psihanalitic, el căuta o femeie care să fie o versiune mult diferită de maică-sa.

De cine vă simţiţi mai aproape, de Hadley sau de Zelda?
Bineînţeles că de Zelda. Nu-mi place Hadley. Ştiţi care e partea sigură la Hadley? Hemingway a fost o paranteză în viaţa ei. După despărţirea de el, ea s-a măritat, şi-a văzut de treabă, relaţia ei cu Hemingway a fost un accident, exact cum îţi rupi tocul la pantof şi pe urmă îţi repari pantoful. Nu, Hadley adevărată era extra-Hemingway. Ea a revenit la matca ei. Totuşi a făcut compromisuri, a existat un interes pentru a păstra această relaţie, dar nu în sensul ca să-l păstreze pe Hemingway, ci să nu divorţeze, să nu se separe. Pentru acest lucru ea a acceptat lucruri care nici nu-i treceau prin cap, a acceptat să trăiască în trei la un moment dat. Însă în lumea de astăzi e altfel, Updike a scris că adulterul este o chestie normală. Eu chiar m-am amuzat şi am spus că un bărbat care are experienţa adulterului doreşte o evaluare externă, pentru că evaluarea internă, ca la proiecte, este: „m-a apreciat“, l-a ales o femeie, l-a apreciat, l-a plăcut. Nu te obligă nimeni să te însori. Dacă te-ai însurat, să ştii ce înseamnă. Eu sunt absolut convinsă că iubirea are un nucleu adevărat, dar el s-a schimbat foarte mult. L-am înţeles pe Hugh Hefner, care a zis după război, când lumea era plânsă, disperată, nenorocită: „am vrut să scot revista Playboy, să se bucure oamenii. Au vrut erotism, oamenii au vrut să-şi dea drumul, să înţeleagă că viaţa e făcută şi din iubire, dar am căzut în pornografie“, a spus el. El a vrut erotism, nu a vrut pornografie. Asta s-a întâmplat cu România. Am crezut că, dacă se pune problema carierei, să te emancipezi ca femeie, n-o să se producă o epidemie de blonde şi de silicoane.

Există o tendinţă în societatea actuală, şi asta poate e de import, fetişizarea dusă la extrem a corpului?
În istoria culturală a omenirii, s-a pus accentul când pe cap, când pe corp. Acum este corpul. Adică relaţia dintre interior şi exterior este variabilă. Partea pe care n-o înţeleg este că exteriorul a devenit foarte comun, banal, acelaşi exterior şi nu s-a dezvoltat nimic în interior. Sunt o droaie de femei aproape identice. Nu înţeleg de ce şi le schimbă futboliştii, pentru că seamănă între ele, dar sunt goale înăuntru. Dacă tot semeni în exterior, atunci dezvoltă-ţi interiorul.

Aţi muncit enorm pentru acel doctorat în psihologie. Cum vă simţiţi colegă de titlu cu Victor Ponta?
În acea perioadă nu era epidemia asta de doctorate, de aici s-a pornit. Pot să spun că am dat cel mai îngrozitor doctorat. Eu am dat fonetică ca psiholog, am dat cinci examene, bibliografia în trei limbi străine, cu control serios. Nu cum se dau astăzi, pe nimic. O parte dintre intelectuali a făcut însă pact cu lumea borfaşilor. Atâta vreme cât tu iei la o participare - şi mie mi s-a întâmplat să mi se dea 200 de euro ca să fiu într-o comisie de doctorat - , sunt borfaşi. Asta e părerea mea. E mult mai corect să spui când ţi se cere să faci parte din comisie: nu, e prea puţin, nu se poate, la revedere, nu particip. Dacă ai acceptat, ştii condiţiile, te supui unui contract, atunci de ce iei banii?

Credeţi că ar fi trebuit să reacţioneze mai aplicat lumea academică la chestiunea plagiatului?
Absolut! Dar asta e o notă generală a noastră, pentru că la noi nu ştiţi cum se spune?: „E securist, dar e băiat bun“. Această cumsecădenie ţine de o practică a emoţiei, a căderii în emoţional, care continuă. Dacă spui un lucru pe faţă, nimeni nu o să-ţi spună că eşti obiectiv. Toată lumea o să spună că eşti rău. Mie mi se întâmplă adesea să mi se spună că sunt rea: „fii şi tu mai înţelegătoare!“.
Nu poţi să fii înţelegătoare. Trebuie să discriminezi. Dar nu se poate, că te loveşte nepotismul. E îngrozitor. Şi nu există educaţie, părinţii, după ce-şi pompează şi împing copiii, nu-şi dau seama că îi handicapează, că de fapt nu-i lasă să zboare, să se descurce şi să vină înapoi în patru labe că au dat de greu. Nu să-l împingi din spate, pentru că-l nevolniceşti.

Monica Macovei
Monica Macovei este extrem de logică, prea logică pentru contextul în care trăim cu toţii şi pentru imaturitatea noastră politică. Îi lipsesc anumite abilităţi sociale care ar ajuta-o foarte mult. Vedeţi, până şi Merkel zâmbeşte. Trebuie să fii totuşi diplomat. Ea nu e suficient de diplomată, cred. Daniel Morar este foarte rigid. Pare că este un om care-şi face uşor duşmani pentru că are prea multă rigiditate.
Cum aţi caracteriza, pe scurt, următoarele personaje: Monica Macovei?
Monica Macovei este extrem de logică, prea logică pentru contextul în care trăim cu toţii şi pentru imaturitatea noastră politică. Îi lipsesc anumite abilităţi sociale care ar ajuta-o foarte mult. Vedeţi, până şi Merkel zâmbeşte. Trebuie să fii totuşi diplomat. Ea nu e suficient de diplomată, cred.

Daniel Morar...
Daniel Morar mi se pare că e un tip foarte rigid. Pare că este un om care-şi face uşor duşmani pentru că are prea multă rigiditate.
 
Traian Băsescu...
Traian Băsescu e foarte abil. E foarte inteligent social. Singurul lucru care-i face rău e temperamentul lui. Temperamentul nu întotdeauna acompaniază o inteligenţă socială astfel încât să-ţi aducă avantaje. Pe de altă parte, discursul lui este foarte corect. A avut scăpări, aceea cu „ţiganca împuţită“, când se ştia necontrolat. Dar, pe de altă parte, a dansat cu ţiganii. Vorbeşte public fluent, el pare controlat, sunt convinsă că el este nativ un bun comunicator.

Crin Antonescu...
Crin Antonescu este locuit de o fantasmă, cred, o fantasmă puternică. Şi el vorbeşte uşor, dar când vorbeşte uşor câteodată îmi pare că sună a învăţământ politic. Nu-mi mai rămâne nimic în cap. Spre deosebire de Băsescu, care punctează lucrurile, are vârfuri. Traian Băsescu a spus lucruri logice, adică pe înţelesul tuturor, dar la un moment dat ieşi din modă. A fost mult atacat şi apoi opt ani înseamnă mult timp. Oamenii se plictisesc repede astăzi, nu mai au răbdare à la long. Permanent ni se spune să ne schimbăm, să ne reinventăm şi acest lucru influenţează oamenii. Câteodată, la un moment dat, trebuie să ştii când să ieşi din scenă şi să intri. Trebuie dozată prezenţa şi absenţa cuiva, astfel încât să fie confortabilă pentru cel ce te percepe. Pentru că prea mult nu e bine şi prea puţin, te uită lumea, mai ales astăzi. Apoi, oamenii politici la noi sunt extrem de dornici să se expună la televizor, considerând că doar aşa îi cunoaşte electoratul, deci nu prin ce fac, prin ideile lor, ci prin prezenţă fizică.

Cum sunt românii
Românii nu au o disciplină constantă sau nu au consecvenţă. Românii cred că sunt un popor suficient de iraţional sau prea mult iraţional. Aici semănăm cu grecii. Mie un grec mi-a spus odată: „comunismul la noi nu mergea!“. Aţi văzut că ei sparg, omoară, grecii sunt apucaţi. Românii sunt apucaţi din când în când şi pe urmă dorm, dorm liniştiţi, sunt răbdători, par indiferenţi, pasivi şi pe urmă iar îi apucă.
Victor Ponta…
Victor Ponta cred că este un om extrem de calculat. Este imatur încă, când se va maturiza va fi mult mai calculat. Are o răceală fundamentală şi cred că este un om care îşi cunoaşte foarte bine interesele. Vrea putere. Are siguranţă de sine pentru că siguranţa de sine puternic exprimată corelează cu infatuarea, cu narcisismul. Până la urmă, îmi pare foarte rău că trebuie să spun, dar puterea pentru bărbaţi este un drog extraordinar de mare. Femeile n-au atâta dorinţă de a fi importante. Poate că istoric n-au fost învăţate, susţinute. Nici o femeie nu a pus atât la bătaie imaginea ca Elena Udrea în dorinţa de a se afirma. A mizat pe faptul că aspectul fizic este mai mult luat în consideraţie la femei decât la bărbaţi.

Cu ea vroiam să închei. Elena Udrea...
S-a expus mult pentru a se afirma. Dar partea proastă e că a exagerat, a fost foarte prost sfătuită. Psihologii spun că scara ierarhică este importantă pentru percepţia individului care vrea ascensiune. La femei, s-a constatat că frumuseţea este importantă în funcţiile mai de jos, mai modeste. Şi, cu cât urci, oamenii îşi doresc ceva pe lângă aspectul fizic acceptabil. Poţi să câştigi electoratul, dar poţi să câştigi având clasă. Putea să fie o femeie cu clasă. Ce reproşez eu multor femei de la noi, nu vorbesc de Monica Macovei acum, este că par de cele mai multe ori nişte persoane fără stil, fără rafinament. Banii nu rezolvă acest lucru, cu banii nu poţi cumpăra clasă. Şi Carla Bruni, şi Elena Udrea au bani. Dar Carla Bruni are clasă, ştie cum să se prezinte oficial, când s-a dus la americani le-a tăiat tot avântul să o critice, pentru că a fost absolut impecabilă ca aspect fizic. Elena Udrea pare să facă progrese şi să fie mai temperată în felul în care se prezintă, probabil cu timpul se învaţă măsura.

Elena Udrea are clasă în politică?
Ca politician a plecat cu stângul. Cu poşeţele şi toalete impresionante merge, dar până la un anumit nivel. Poşetele rămân. Memoria omului este legată de concret, nu de idei. Concretul e mai puternic decât ideea. Are prestigiu psihologic. Nu vedeţi că se bat pe lucruri care sunt concrete? Nu vedeţi că din Iliescu o să ne rămână „măi animalule“? Rămân nişte ştampile care nu se uită. Or, Udrea a venit cu ştampilele astea concrete ale ei. Ce ştie omul? Că a venit cu pantofi cu toc la inundaţii şi i-a împărţit femeilor, un gest cu totul deplasat, nerealist, că a umblat cu poşete Vuitton, că s-a urcat pe bicicletă, că şi-a pus ie. Elena Udrea n-a înţeles că „beauty is beauty şi mind is mind“. Pentru ceea ce fac Angela Merkel, Hillary Clinton şi alte femei politiciene se cere mind, nu se cere beauty. Aici a greşit. Elenei Udrea i se cerea mintea, şi nu cum arată. Pentru că beauty e altă meserie, te duci top model şi se plăteşte, foarte frumos, dacă natura ţi-a dat ceva din care poţi să exploatezi, foloseşte-l, fără îndoială. Voltaire zice că frumuseţea este cartea de vizită în alb pe care natura o dă favoriţilor ei. Ţi-a dat natura această favoare, foloseşte-o! Şi câştigi. Dar e altă categorie. Pe vremuri vorbeam cu cineva şi ziceam: eu vreau democratizarea tuturor meseriilor, şi ăştia cu sportul, şi ăştia care aleargă şi care sar, să fie la fel ca toţi oamenii care descoperă virusuri, care fac ştiinţă. Democraţie totală. Şi cineva mi-a zis: ştiţi, cu muşchiul nu progresează societatea, ci cu capul! E corect, cu capul. Poţi să fii paralitic, dar ca să organizezi, să conduci o naţie, un popor, o comunitate nu trebuie să fii frumos, trebuie să ai minte.

Interviu cu psihologul AURORA LIICEANU, realizat de DRAGOŞ GHIŢULETE

Sursa: Revista 22
                                                      Blog: Selena